Vânătăi nobile

Vânătăile sunt, într-un fel, ca stelele căzătoare. Se aprind pe piele ca o pată roşie-movulie şi se sting cu pâlpâiri verzi-gălbui. Eu nu prea ştiu când îmi apar şi, ca să fiu sinceră, când vreau să le revăd, nu le mai găsesc. Uneori le privesc prin cornete de hârtie de dictando, mijesc ochii, mă strâmb şi îmi rotunjesc gura ca uimită şoptind: "Uuuuuite!". Apoi, stau încruntată ca un soldăţel de lemn, repetând în minte paşii pe care i-am făcut de dimineaţă, drumul până la serviciu, gimnastica în balcon, când am urcat în autobuz... Câteodată am impresia că ştiu de unde au apărut, "aseară, după duş, mi-am ciocnit genunchiul de un colţ al maşinii de spălat! ce eroare! ce oroare!". Genunchiul a pocnit ca o castană care se aruncă din copac. Altădată, o gură pofticioasă, care delira cu şoapte lipicioase m-a muşcat de umăr. Eu eram într-un fel de transă dulceagă, delicioasă, nu am dat atenţie nici durerii, nici pielii care se înroşise ca o cireaşă coaptă: "Mi-ai lăsat vânătăi, love...".

Dacă eu aş fi fost micul prinţ de pe asteroidul cu pricina, l-aş fi rugat pe băiat să-mi deseneze o vânătaie ca s-o compar cu stelele care apar şi cad din senin. La un moment dat, aş fi îndrăznit să strecor în discuţie o cugetare de copil naiv căruia îi plac comparaţiile:

Vânătăile nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Numai pentru tine vânătăile vor fi ca pentru nimeni altul.