Irihondrism

Din cauză de suferinţe hiperbolizate de geniul memoriei mele care rodeşte necontenit imaginaţie aproape ipohondră zilele astea, am ajuns să iau pilulele în serios, de la farmacii, pe sub mână, de la prieteni, de sub pat, chiar de la mama care mi-a prescris opiu sub pretext de calmant şi nu mai ştiu care pe cine unde când şi de ce mi se întâmplă mie acum, mă scald ca un animal domestic în băltoace de ceai de iarbă de sunătoare, aţipesc pe flori de gălbenele şi dau foc frunzelor de salvie ca să alung, ca să acopăr putoarea de frică. Am impresia că putrezesc, că mi se răreşte bretonul, să-mi crape abdomenul superior, nu alta. Şi, în plus, merg cu cardul la psiholog după întâlnirea oarbă complet eşuată cu ecografia de două sute de lei.

Bine, adevărul este că eu nu ştiu să accept că sunt bolnavă şi mă enervez cu sârg, ameninţ că mor, îmi donez deja cenuşa prietenilor de glume macabre şi-mi dau silinţa ca să mă urască şi cei care nu vor.

Nu ştiu cum se face sau nu am chef de demonstraţii anatomice, ce contează, acest ultimate trip e amar rău, mă, nici n-aveam idee că am la îndemână vertijurile şi că mă excită gândul că nu pot mânca mai nimic. Paradoxal, îi dau înainte cu cele mai absurde pofte: ciocolăţele dulci cu cremă de seminţe sărate, scorţişoară cu smântână, tort cu ceapă şi spumă de ananas. Culmea, de data asta, voiajul nu e unu' la şaizeci de lei. E simbioza malefică dintre sucurile interne amărui şi răutatea mea prodigioasă, împlântate de degete microscopice pe ruta fiere-neuron.

Şi ce pofte

şi

ce orgii olfactive,

gustative,

chimice,

în fine,

senzoriale

se apropie

... mă doare inima.