Sus vrăbiuţele!

...vrăbiuţele sunt monumente de simplitate. Nu au opţiunea de a fi răcite-obosite, de a croşeta, de a lua lecţii de canto, de a se molipsi de lene şi de a sta cuminţi în pat o săptămână-două-trei, cât e nevoie.
...vrăbiuţele sunt ca virgulele cu punct deasupra: toţi ştiu cum arată, nimeni nu le foloseşte. Unde mai pui că singurul sindicat al vrăbiuţelor [cu sediul în Bucureşti, singurul care se ocupa de drepturile vrăbiuţelor din Europa Centrală şi de Est] a fost desfiinţat sub auspicii curioase; brusc, au fost invocate nereguli în program şi în componenţa sindicatului: şedinţele se ţineau doar ziua şi, până la apus, se spărgeau seminţe şi se ciripea a ploaie.


Cine a pus capac acestor ciripeli pufoase, fără drepturi legitime?

Porumbelul năuc, care a călcat-o pe ciuf, fără motiv, pe o vrăbiuţă din provincie, aflată în vizită la verişoara ei din capitală, a stârnit panică în pene. Declaraţia lui ulterioară a şocat întregul neam de zburătoare mici şi foarte mici: “Mă doare în penaj de vrăbiuţe!”.


Trag un semnal de alarmă [zzzring! donggg! ciripcipbumbum!]. Vrăbiuţele au nevoie de protecţie faţă de aceşti tălâmbi nepoliticoşi cu cozile-evantai, care nu ştiu să aprecieze o mână de seminţe, darămite o mână de vrăbiuţe. Dragi iubitori de vrăbiuţe, posesori de peruşi şi nostalgici care visaţi la mălai, vă provoc să fiţi avântul lor de pe creanga înflorită de cireş! Fiţi aerul care le umple alveolele pulmonare caraghioase şi polenul de tei cu care se droghează în luna mai! Ajutaţi-le să îşi recapete libertatea şi legendarul mălai!

Jos porumbeii!!!

Sus vrăbiuţele!!!