Psychoactive addict

Sunt încărcată cu sarcina pozitivă a unui gând însorit-insolit, care mi-a penetrat verticalitatea şi mi-a împrăştiat delicateţea pe faţă. Curios, nu s-a facut linişte, cum se face după un orgasm, nu s-a instalat amorţeala în universul tactil, nu au ars siguranţele logice şi nici gura nu s-a închis. Ochii, în schimb, şi-au luat în serios rolul de camere de luat aminte, montate în oraşul unde femeia imaginară începe să înţeleagă tot mai bine cum stau lucrurile şi devine reală. Dependenţa s-a
redus drastic la două suflete – unul feminin-lunatec, cu patru picioare, foarte războinic, cu nume de fată şi altul masculin-divergent, care e materializarea absolută a norocului neproverbial. Sunt eu sunt sau nu sunt eu coerentă? Nici nu mai contează, din moment ce... mi-am cam pierdut ideea.

Revelaţii în fast-mode nu poate avea nici Matilda. Ea e şi ninja şi curtezană şi shinobi, iar chakra ei e că, înăuntru, creşte, se transformă şi subjugă, o pisică. Ei bine, mi-am răspuns! Pusă lângă revelaţie, bălmăjeala face sens. În mine nu e altcineva. În mine sunt doar eu. De mai multe ori.

Declaraţia lui de eternitate face sens: Vreau să fiu eu gălbenuşul şi tu albuşul. Şi împreună să facem un ou de dragom.