Crâmpei de duminică

Cu două seri înainte de marea adunare a pinguinilor Adelie din ţinutul Leului care păzeşte cele zece pietre preţioase din care se construieşte cuibul cel mai de nedărâmat, am ieşit din cortul pe care îl ridicasem cu o seară înainte pe un mal oarecare şi îngheţat al Antarcticii, îmbrăcată cu opt fuste albe şi un hanorac cu Kinder Delice. Le-am întrebat pe fetele care dormiseră cu mine dacă nu vor o îngheţată, ce aromă, ce culoare şi să se grăbească abitir că pe cer doi sori negri se aleargă cu două găleţi cu gheaţă. Amândouă au vrut bere brewed with passion for quality şi mi-au ţipat să închid uşa la cort că intră soarele şi li se înnegresc gleznele. Aveau de gând să-şi cumpere umbreluţe, dar cum am ajuns prea târziu la aeroport, nu am mai avut bani nici măcar de pungi pentru gheaţă.

Aşa că eu am mâncat toată îngheţata cât am stat de vorbă cu o focă amnezică, nu ştia dacă să înoate sau să zboare, şi m-am întors la cort cu un trailer de ridicat pe youtube şi cu ideea genială de a mă apuca de citit. Manolo Blahnik nu a fost de acord, mi-a pus o piedică scurtă, mi-am ţinut echilibrul fix deasupra capului, dar m-am împiedicat de un cub de gheaţă adus în cioc de un soi de barză cu guler de vulpe, am înghiţit zăpada care îmi ajunsese până la nări şi m-am dat cu capul de ceasul morţii agăţat în spatele cortului: "ok, ok, sex la cinematograf în grup de şase cu tot cu oraş şi cu flori de pânză în piept şi stilleto în călcâie". Manolo părea satisfăcut, Sarah stătea în genunchi în faţa lui şi-i aranja cureaua. Au ieşit fetele din cort şi m-au împins până în faţa uşilor rotitoare care păreau să nu ducă nicăieri, dar mai ales la mall.

Asta e, am zis-o!

Dolce far Niente

Colecţia vară-noapte



Când citesc pentru ca să ştiu când mă întreabă unii oameni pentru ca să-mi dea note peste şase pentru ca să pot pleca la Amsterdam pentru ca să fac master despre cum se comportă alţi oameni peste tot, dar mai ales între ei, se întâmplă că tot universul meu conspiră timid la bunăstarea mea. Să vorbesc puţin despre bunăstare sau bună stare, care între cei patru pereţi ai camerei în care citesc, înseamnă starea perfectă pentru a sta locului fără a mânca de zece ori într-o oră, fără a spăla perdele, a călca batistele vecinei, a număra hulubii de pe antena de satelit, sunt sigură că se înţelege despre ce vorbesc, aşa că voi pune punct.

Cameră cu patru pereţi, un catwalk încropit din două mii de pagini scrise la tipografie, VIP-uri: patru cărţi suple şi un marker fosforescent. Pe canapea, eu deschid cărţile, fruntea mi se lăţeşte brusc, în ochi se aprind două torţe din ceară parfumată, lobul occipital se îmbrânceşte cu lobul temporal, fiecare vrea să fie primul care face dragoste cu frazele interminabile şi clasificările chiar din capitolul întâi. Ceva crapă. Un scâncet şi o pocnitură urcă pe şira spinării, ducând după ei o lingură de măduvă. Îmi dau să gust, pregătesc un brunch sub maiou, s-au gândit că mi-ar prinde bine o pauză. Mi se face sete şi imediat somn. Două scobitori cu Parkinson coboară din dreptul pleoapelor ca să susţină colţurile gurii. Casc. Sfidez toate muştele şi furnicile cu aripi care îşi dau startul chiar acum de pe marginea ferestrei. Închid gura şi ochii şi două pânze de păianjeni s-au ţesut în urechi cât ai zice "publicitate". Douăzeci de neuroni ucişi în weekend cu bere brună dansează contemporan pe sânii unei amintiri de acum o săptămână când nu mă durea nimic. Unghiile dau iama prin păr şi părul se fâstâceşte. Literele aplaudă cu ropote, cu tropote, cu trompete, cu pensete! Cât de frumos! Apare şi lenea în rochie de mireasă, defilează chiar acum în aerul din camera în care eu fac master la Amsterdam despre cum se comportă oamenii de peste tot, dar mai ales între ei, pentru ca să iau note peste şase de la unii oameni care mă întreabă pentru ca să ştie dacă citesc.

Poză cu noi la plajă

Meteahna mea din joia dinainte de vinerea în care nu plec la mare, atunci când e soare chiar şi în trenul cu aer condiţionat care nu ştie să fluiere, este să mănânc căpşuni cu iaurt numa’ bun şi zahăr dintr-un castron ca o pălărie de porţelan creţ, în vreme ce citesc dintr-o carte foarte importantă, o pagină în care este scris „limbă” de douăsprezece ori... aşa... meteahna mea, ziceam, este că mă închipui dormind în nisip, cu nasul mototolit în părul de pe mână al singurului om din lumea asta care poate să alerge din bucătărie până în balcon în jumătate de secundă, meteahnă dealtfel explicată în sesiuni de hipnoză scriitoricească de Marquez, pe care l-am cazat la mine în balcon pentru că fumează foarte mult, mai ales fără filtru, şi de fratele meu în şedinţe scurte de telepatie sangvină, aducându-mi aminte că m-a abandonat temporar într-un dormitor al desfrâului intelectual, căci, vedeţi voi, meteahna asta a mea nu are nici măcar o crustă de fantezie erotică: e doar nisip care curge din urechi, apă de la robinet şi costum de baie sfinţit cu tantum rosa.

Bgdn

Deasupra, acolo, da, da, este o melodie, pe care o s-o asculţi ca să înţelegi cum se mişcă o stea îndrăgostită.

Dedesubt, este un text scris cu unghii de sticlă. Nu vezi nimic, dar dacă pui degetul, poţi să simţi cum se aburesc propoziţiile. Ceeeee? Uite o inimă mioapă s-a trezit de dimineaţă ca să gătească tort de mere de la cofetărie şi să scrie o carte, pe care s-a semnat Max Frisch, în timp ce o gură udă toată s-a prăvălit într-un pahar cu suc de mango şi murmură patru consoane, cât de curând are audiţie pentru un film de lung şi drag metraj. În pat doarme o inimă pistruiată, gura udă toată intră în cameră şi începe să cânte la mulţi ani, da' nu foarte mult că se sting lumânările şi dorinţa o zbugheşte pe sub uşă. Se aburesc geamurile de la caramelul de pe tort, cifra 8 dansează cu cifra 2 şi inimile coboară cu liftul direct la metrou, unde tipul din videoclip cerşeşte hop-hop bănuţi de ciocolată cu marţipan.

Marea roşie şi lămâile hipnotizate

Pentru că la nici 18 kilometri de aici au răbufnit râurile cu şampanie, m-am întins goală în pat cu palmele la ochi, numărând ursuleţi koala. Am levitat câteva secunde deasupra aşternuturilor ude ca să cobor ca o pană pe buricul Jennei Jameson pe un şezlong din vată de zahăr. M-a oprit un turc chel, proprietarul plajei, care vorbea limba rusă şi ţinea o coadă de şopârlă între dinţi. Îmi cerea să nu folosesc mierea pe post de loţiune de plajă şi, mai ales, să nu hipnotizez lămâile care atârnau deasupra capului meu. Din când în când scotea coada de şopârlă dintre buze şi gesticula ca şi când ar fi ţinut între degete o pipă. Cu mine erau Anca, pe care o puteam auzi cum haşurează proiecte imobiliare pe hârtie creponată, şi încă o fată care îmi număra aluniţele şi plângea de câte ori dădea peste o vânătaie.

- Domnule Vladimir, trebuie să ştiţi că lămâile se coc mai repede atunci când sunt hipnotizate. Dacă izbutesc să le coc pe toate până deseară, trebuie să mă scutiţi de chiria şezlongurilor, i-am zis turcului, în vreme ce lingeam mierea de pe un deget.
- 2 euro şi 53 de cenţi, urlă Vladimir şi lămâile începură să vibreze, fiecare pe crenguţa ei.
- 2 lămâi şi 35 de cenţi, domnule Vladimir! Nici un sâmbure în plus!

De unde ştia turcul că găsisem cu o seară în urmă 2 euro şi 53 de cenţi într-o cutie de pantofi? L-am privit cum se depărtează, stâlcindu-şi limba în literele chirilice. Ne aştepta pe toate trei la bar, de îndată ce soarele avea să apună. M-am întors la hipnoza lămâilor, numai că, între timp, crescuseră mai mari decât portocalele roşii. Până să deschid umbrela, le-au pocnit cojile şi s-a pornit o ploaie rozalie, dulce-acrişoară ca un ceai de măceşe, care a săpat un şanţ în nisip până în dreptul mării, înlocuind apa sărată cu sangria.

- Ce-ai făcut, nefret edilen? Nenorocito! Afară de pe plaja mea! La Polul Nord! La Polul Nord cu voi!
- Dar, Vladimir, uite ce culoare! Ca obrajii de fecioară, plaja gurilor fierbinţi şi a mândrelor burice pline cu nisip! Câte minţi năucite, câte orgii subacvatice şi peşti acrişori şi sirene bete, cu cozile crăpate, numai să vezi!
Probabil mă ameţise ploaia lămâilor, nu mă mai recunoşteam vorbind, aşa că am tăcut şi l-am lăsat pe Vladimir să se apropie cu ochii roşii ca marea şi să-mi toarne miere în ureche, în timp ce ţipa ca un lunatec: LA POLUL NORD!!!

De aici tot ce îmi amintesc e că ne-am urcat toate trei într-un ghiveci-lift cu trei-fraţi-pătaţi, ştiam că o să ajungem la ultimul etaj şi că acolo nu sunt nici calorifere, nici aparate de aer condiţionat. Ne-am aprins câte o ţigară şi am început să fumăm ca turcul la bar, ghiveciul s-a umplut de fum ca o saună uscată, ne-am dezbrăcat şi ne-am şters şters broboanele de pe frunte cu petale mov, când am auzit-o pe Anca:

- Eu pot să plec? Am de terminat proiectul pentru mâine!
- Nici eu nu mai stau mult, tre’ să mă trezesc şi să citesc ceva...

Altfel spus

Pe scaun şi casc.
Casc şi-mi cad din gură perle de cultură, dospite sub limbă.
Limbă aromatizată cu gumă de mestecat şi irish cream tea, ca şi cum cumru cartof cu spanac nici nu a existat la micul dejun.
Micul dejun este atunci când caşti gura şi primeşti.
Primeşti doar pe jumătate dacă s-a făcut deja ora nouă.
Nouă ni se părea aseară că the police spionează îndrăgostiţii din borcane cu dulceaţă de tei.
Tei să mănânc până încep să-mi iasă fluturi pe gură.
Iar gură.
Gură să casc şi fum să alung departe de pleoapele care caută orice motiv ca să-mi explice că somn am.
Am impresia ca e luni.

Patul

Patul se sprijină dârz de peretele pe care Ana fratelui meu a lipit pagini din revistele pentru adolescente într-un weekend în care i-am lăsat singuri, cu frigiderul gol, dar cu cearşafuri proaspăt spălate. Privit din uşă, patul arată ca o bucată de săpun de casă, dreptunghiular, mirosind a uleiuri curioase, a răşini şi tulpini culese de pe cine ştie ce câmpuri sălbatice. Bineînţeles că patul nu miroase a ulei, ci a cămăşile tuturor bunicilor care nu au apucat maşinile de spălat automate şi, uneori, a drum de ţară pe care treci în goană cu maşina 4x4. Şi pe calea Mihai Bravu se trece în goana a câte patru roţi care vântură praful, îl ridică în rotocoale uriaşe până la etajul şase şi-l opintesc pe balcon, apoi pe fereastră direct în casă, de unde îşi alege, după criterii prestabilite ce ţin de poziţia soarelui, pătrarul lunii şi curentul de pe hol, un raft de bibliotecă, covoarele, noptiera, biroul sau patul. Ai zice că doi uriaşi cu probleme de sănătate, dar mai ales de bătrâneţe, s-au aşezat în patru labe, unul lângă celălalt, uitându-se fix în perete şi s-au lăsat legaţi între ei cu arcuri şi frânghii din mătase de porumb, ca mai la urmă să fie închişi într-un ţarc de lemn ca într-o ladă cu nisip pentru pisici şi acoperiţi cu o pânză odioasă. Materialul care îmbracă saltele, ca mai toate pânzele paturilor făcute până în ’85, are calitatea inutilă de a păstra intacte imprimeurile cu flori şi crenguţe de cireş ca nişte petale presate în dicţionarele de limba rusă.

Am încercat să-l întorc ca pe ceasul bunicului, dar la fel ca ceasul a ajuns după numai câteva zile la poziţia iniţială, lipit de perete, ruşinat parcă de bătrâneţea sa. Aşa că am făcut ce se fereşte o femeie să facă, mi-am cumpărat frânghii adevărate, lipici şi un cleşte, l-am întors cu fundul în sus, chinuind, de data asta cu fratele meu, arcurile transformate în adevărate arme albe, circulare, spiraloide sau, din contră, în cordoane de metal moale ca o plastilină nedescoperită nici măcar de musulmani. Încăpăţânarea mea n-a ţinut mult, mai ales că fratele meu începuse să dea semne că începe meciul. Aşa că i-am adus saltele cu dungi colorate, o pătură aspră primită de tata de la o unitate militară din Brăila şi cearşafuri lungi care să-i acopere picioarele. Aş putea să vorbesc până mâine despre materiale, culori şi clame de păr ce se pierd sub pătură, dar uite că am ajuns la zece fraze şi încă n-am pomenit de cum se doarme în pat.


Când mă urc în el, arcurile îşi dau drumul! Se lungesc ca nişte râme spânzurate de crengi şi îşi dau drumul cu scârţâituri prelungi, răsfăţate. Unde mai pui că, de câte ori mă întorc de pe o parte pe alta, cearşaful se strânge în mijloc, între cele două saltele cu dungi, trăgând după el cele cinci perne şi o jucărie de pluş care n-a mai coborât din pat de când s-a întors din excursia de la Balchik. Când suntem doi, patul o ia razna, pare că cere ajutor, arcurile scâncesc, iartă-ne, nu mai facem, saltelele leşină şi se preling lângă pat, transpirate, istovite şi au frisoane sub cearşafurile fierbinţi. Uneori ţip şi eu, mai mult ca să le ţin hangul, decât ca să le sperii. Apoi tăcere. Şi adormim.

Într-un pat ca ăsta nu pot decât să visez că alerg pe dealuri după arcuri cu aripi de albină, că înot într-un cazan în care fierb nişte feţe de pernă sau că doctorul nu poate să-mi dea rezultatul analizelor pentru că ia masa pe o colină, cu patru asistente în uniforme cu dungi.

În pace

Mereu este un om cu mine în casă, chiar şi atunci când încui uşa de două ori. Omul drag adoarme lângă mine, pe jumătate gol, pe jumătate ud, sforăie şi se trezeşte din senin ca să-mi spună că a visat broscuţe cu ochi de aur.

Când omul drag pleacă, cearşafurile se schimonosesc printre perne, ceasurile sunt leneşe, nu curge decât apă fierbinte şi aerul clocoteşte, ţigările sunt de două ori mai scurte, iar muzica plângăcioasă.

Atunci intră pe fereastră un om-prieten-de-demult, aduce cu el caietele de fizică şi scuzele penibile de la ora de educaţie plastică din liceu, se uită pierdut prin cameră, l-a năucit sfiala cimentului care curge printre şinele de tramvai ca o pastă de fondant grunjos între două foi de napolitane. Omul-prieten-de-demult se apropie rapid de mine, numai că se împiedică de albumul de fotografii, îi cade casca de motociclist din mână şi rămâne întins pe spate ca o cămaşă aruncată pe margine de canapea. Mă sâsâie de pe podea, ca din penultima bancă, la orele de limba română, „Sssstrivesssste corola de minuni a lumii, Ladysssstarlight!” Nu-l bag în seamă, s-a dus joaca odată cu toca furată din cancelarie. Se aude o bufnitură, apoi un vârcolac care cască şi în trei minute omul-prieten-de-demult dispare între două fotografii de la balul de absolvire din liceu.

Mi-a fost greu să recunosc, nu pot să decupez fantome din fotografii color doar ca să îmi împart noaptea cu un om-prieten-de-demult care a plecat pentru totdeauna fără să-şi ia rămas bun.

Sufrageria de creaţie

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o de tavan săptămâna trecută. Când am văzut-o prima dată m-am gândit că e un balansoar în care o să-mi odihnesc pleoapele şi o să-mi legăn cuvintele, lenevind pe banca de lemn din interior ca pe patul cu saltea de fân pe care nu am dormit niciodată, dar la care am visat în nenumărate veri când mă culca bunica în aşternuturi apretate, cu geamul deschis ca să aud greierii.

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o în tavan săptămâna trecută. Mi-au dat sâmburi de cireşe fierte şi apă caldă, strânsă după ploaia de sâmbătă, de undeva de la poalele curcubeului care săpa la temelia celui mai vizitat spital de boli contagioase. M-a cuprins febra de îndată ce mi-am dat seama că balansoarul e o cuşcă şi că scârţâie îngrozitor, iar din balamalele uriaşe curge sirop de rugină chiar pe vârfurile pantofilor mei. M-am descălţat şi i-am aruncat în Doi Oameni care se uitau în monitoare. Nu s-a clintit nici unul. Nu au scos o vorbă.

Mi-am privit degetele, toate degetele, unghiile, toate unghiile, mi-am pus căştile şi am început să ascult Vacaciones en Chile. Colivia devenea din ce în ce mai strâmtă. Pe la ora patru deja îmi ieşise nasul printre gratii, iar ochelarii se blocaseră între două stinghii, obligându-mă să privesc doar înainte, în monitorul cu professional picture effect. Într-un document word deschis la pagina nouă, diacriticele făceau pillates, după cum le cânta winampul; punctul se iubea cu virgula sub spacebar, iar parantezele se desfăceau în aşa hal încât litera X s-a triplat la fiecare paragraf. În footnote, fără niciun fel de steluţă (se strânseseră bisericuţe în header ca să vadă mai bine ce se întâmplă în pagină), scria: ATEN]IE, IUBIRE! Tastatura era setată pe english united kindom, iar butonul delete îşi dăduse demisia cu câteva ore în urmă, convingându-i pe insert şi pe backspace să se mute cu el într-o multinaţională de dans contemporan şi creativ ca dubluri pentru ligamente de tastatură.

La ora cinci şi douăzeci am apucat gratiile între pumni şi am început să trag de ele ca nebuna, smucindu-le de parcă venise sfârşitul lumii sau măcar săptămâna de reduceri la Mango. Doi Oameni erau la fel de înfipţi în scaunele lor, cu mâinile făcute căuş pentru mouse. M-am dezbrăcat de caracter, l-am izbit de câteva ori de uşa coliviei, l-am muşcat cu poftă până l-am făcut firmituri şi am început să-l mănânc, fără să mă ating de sâmburii de cireşe sau de apa de curcubeu. Până la şase şi jumătate eram iar eu, iar colivia devenise casă din hârtie creponată. M-am aşezat în faţa monitorului, mi-am scos portavocea din sertarul biroului şi am început să strig la literele din pagină, înjurând ca băieţii cu maiouri de pe strada Poteraşi. Undeva, în spatele meu, Gargamel îmbrăcat în costum Prada vomita în poşetă discursul de dimineaţă, avea vertijuri şi vedenii monocrome şi nici măcar nu începuse să regrete că agăţase colivia fix în mijlocul sufrageriei de creaţie.