decembrie 29, 2007

Publicitate

Întrerup programul de sărbători pentru câteva secunde de mulţumiri. Nu cozonacilor, nici părinţilor, nici prietenilor, nici bradului, nici măcar zăpezii, ci mie! Sigur că da! La sfârşit de an îmi mulţumesc mie că m-am molipsit de undeva de sentimentul îmbucurător că timpul s-a oprit în locul în care stau eu aşezată. Cam atât, cred. Să revin şi, de ce nu, să revenim la plimbări, prieteni, pupături, vin, lichior de mentă, bomboane de ciocolată, globuri, ger, vin, whiskey şi bere pentru mahmureală.

decembrie 20, 2007

De dimineaţă

Să te trezeşti dimineaţa devreme, fară să-ţi fie somn, să stai 5 minute cu ochii închişi ca să-ţi aduci aminte de ce te-ai trezit, să faci cafea fără să porţi ochelarii, să citeşti un .pdf de 300 de pagini despre persuasiune, să scrii ceva inteligent şi inteligibil, să te întrebi dacă femeia de serviciu care face curăţenie pe scara blocului a luat micul dejun, să mănânci ursuleţi şi broaşte-jeleu? Curios.

Să îţi priveşti prietenul cum doarme ca un covrig, boţit printre perne şi plăpumi şi să chicoteşti în şoaptă? Priceless.

decembrie 18, 2007

Uite că-mi permit!

Uite că îmi permit ca în tumult de lună calendaristică imaculată, cu ger şi puzderie de sentimente semipreparate să fiu dezordonată, ba chiar nesimţitoare faţă de praf, scame, ambalaje, farfurii nespălate şi să zac în pat doar în cămaşă, cu Dl.Emil pe post de informator şi om de divertisement, cu vin fiert în cană zdravănă, cu şosete împletite de mama acum vreo cinci ani şi cu toate animalele de pluş suite pe pernă, tragând cu ochiul, care la vin, care la carte, care la coapsele mele goale.

Uite că mi-am permis să visez asta în cele cinci secunde în care am aţipit cu capul pe tastatură, la serviciu, cu căştile pe urechi, fără muzică şi cu o foaie virtuală imaculată ca zăpada de la Suceava, în anii cei buni.

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul şi zău dacă nu mă simt stânjenită că nu bat covoarele, că praful mi-a învelit televizorul, biblioteca, linoleumurile şi geamurile umede pe dinafară, că în bucătărie râncezesc cartofii prea prăjiţi de duminică şi că nu mi-am cumpărat brad, nici globuri, nici beteală, nici bomboane staniolânde (nişte bomboane kitschoase care nu ţin cont de mode şi modele; tot în staniol se gătesc în fiece an).

Uite că aproape se termină şi ziua asta şi mă trezesc singură între şaisprezece pereţi (câţi pereţi are un apartament cu două camere, o baie şi două debarale?), ascultând Terrible Angels şi Dimineaţa devreme, pictând naivă felicitări naive pe care nu o să le vadă nimeni, rozându-mi unghiile şi acuarela de pe ele, îmbrăcată doar în cămaşă de tată, albă, cu dungi şi mâneci lungi.

Mă întreb, dacă sunt aşa de sigură de ce am să fac, de ce nu-mi permit să mă culc direct cum ajung acasă?

decembrie 14, 2007

Ce-mi doresc eu mie

Ca femeie tânără şi jucăuşă ce mă aflu sau mă află ceilalţi, de Crăciun am dorinţe, ca să le zic aşa, spirituale:

- cincizeci de tone de zăpadă
- o sanie clasică pe care să o tragă tata cum făcea când aveam sub un metru treizeci
- "Numele Trandafirului" nou-nouţ, că exemplarul meu e vechi, îngălbenit, cu riduri şi nu pot să-l recitesc
- un buchet de floarea-soarelui
- cercelul în formă de ciupercuţă, cu strasuri în loc de buline, pe care l-am pierdut la Institutul Francez
- trei colindători de patru anişori care să cânte "Din an în an sosesc mereu, La geam cu Moş Ajun, E ger cumplit şi drumu-i greu, Da'i obicei străbun(...)"
- un director de creaţie
- pe Rrrrăzvan, colegul-şoarece-de-apartament care a dispărut cu tot cu banii de chirie.
- o căsuţă de turtă dulce

[imbold de la Fata cu Soarele.]

Mai departe, îi îmboldesc şi eu pe: Oana, Cezar, Danutz, Kolonelul, Yume, Desene Animate şi pe Andrei cel vorbăreţ.

decembrie 12, 2007

Aşa macarale, aşa muncitori

Cine o fi văzut macarale râzând să-şi ridice telefonul de pe pernă, să-l scoată din buzunar sau să umble până în hol, la măsuţa cu fixul de la Romtelecom şi să sune la primul psiholog din cartea de telefoane, din paginile aurii sau din agenda proprie mâzgâlită cu zeci de pixuri şi creioane.

Pe macarale să le priveşti în ploaie, când ridică plăci de beton şi scârţâie de dureri de coloană. Le mănâncă rugina şi ploaia le intră pe sub vopseaua scorojită. Atuncea nu zâmbesc, domnule, ci urlă necăjite şi se mişcă greoi în stânga şi-n dreapta. Atâta ştiu, atâta au învăţat la şcoala de macarale, Grup Şcolar nr.1 "Sfântul Combinat". Pe ele se caţără cel mai des furnicile, râmele, gândacii şi, uneori, muncitorii zglobii de la ţuicile şi vodcile prea matinale.

Macaralele sunt harnice. Muncitorii sunt harnici. De atâta hărnicie râd în soare. Şi macaralele, şi muncitorii. Pe macaralele le amuză razele care se freacă de geamuri şi care le gâdilă coastele simetrice, spoite în roşu muncitoresc şi dârz. Pe muncitori îi amuza tabla înmulţirii gradelor de vodca cu gradele de ţuici cu gradele de afară.

Numai că, atunci când plouă, şi macaralele şi muncitorii îşi şterg zâmbetele de pe chipuri şi de pe braţele metalice. Încheieturile de fier încep să se smiorcăie, iar muncitorii să înjure cu poftă şi să scuipe în bălţi şi pe alături. De teama revoltelor şi a depresiilor provocate de vreme, stăpânitorii macaralelor se sfătuiesc cu stăpânitorii muncitorilor şi le coc surpriza în pragul sărbătorilor de iarnă. În vârf de macara jilavă, cu vopsea umflată de ploaie, agaţă sârme cu beculeţe roşii, galbene, albastre aidoma instalaţiilor de pom festiv şi fără prea multă originalitate. Acuma macaralele au coifuri care se aprind cu exactitate la cinci secunde, iar muncitorii au un motiv în plus să îşi continue truda cu pet-urile de vodca răcită fără voie în buzunarele salopetelor mânjite de noroi. Toată lumea se bucură, inclusiv macaralele. Na, că am ajuns să zic ca ăia... macarale râd în soare... şi de Crăciun.

decembrie 11, 2007

Mai degrabă aş duce mâna la gură şi aş ţipa

Pot să înceapă să curgă în subsoluri şuvoaie de apă murdară, îmbâcsită de fum, sub forma unor perle reci care se sinucid pe trotuar. Cu burţile pline de bucăţi de nori şi cu fundul lăsat ca nişte baloane dezumflate de căldură, fiecare picătură din ploaia înecăcioasă de azi poate să se aştearnă dincolo de fereastra dormitorului şi să bată sacadat în geamul jegos până vine primăvara. N-am să deschid.

Pot să se aprindă deodată televizorul, computadorul, radioul, aragazul, foenul, placa de păr, maşina de spălat. Pot să facă tărăboi ca să mi se scoale curiozitatea. Pot să mă cheme afară din pat, afară din beznă, afară din somn şi din fanteziile cu râsete care ejaculează prin ochi. Pot să sune telefoanele, pe rând. N-am să le bag în seamă şi nici în altă cameră n-am să mă bag.

Pot să bată la uşă cutia cu lapte, pâinea neagră, uscată şi cuţitul, iar untul de arahide poate să se tăvălească pe jos de râs, în hol, lângă oglindă. În timpul ăsta, eu pot să fredonez jingle-urile de la Guerilla şi să recit reclama cu birthday la Mac unde mamele sunt fericite, până începe să-mi fie sete.

Pot să mă potolesc să fiu antisocială azi?

decembrie 07, 2007

Un lapsus

Cum se numeşte
...sentimentul acela care îmi înfierbântă capul şi îmi pompează sângele în tâmple cu tactul unui ciocan de lipit,
sentimentul acela care nu aşteaptă să gândesc şi-mi trimite gura la pupat,
sentimentul acela care mă copleşeşte mai ceva ca două pahare de Jack, luate ca medicament pentru mahmureală,
sentimentul acela aidoma unui duş scoţian, când cald, când rece,
sentimentul acela care mi se opreşte în gât ca un nod marinăresc gigantic,
sentimentul acela care mă forţează să oftez ca după o vizită la oftalmolog,
sentimentul acela care mă ţine de vorbă când încerc să scriu sau să lucrez,
sentimentul acela care mă face să le zâmbesc până şi pechinezilor pe stradă?

Cum?

decembrie 05, 2007

Nu fiţi ochelari!

Să clarific ceva până nu începem să ne certam. Când îmi spui un secret, nu mi-l zici doar mie. Să ne-nţelegem, îţi promit că sunt toată numai numai ochi şi urechi şi că gura mi-e cusută. Doar că, inevitabil, sunt toată numai urechi, ochi şi ochelari. Iar ochelarii, eh, ochelarii sunt o specie şmecheră de obiecte pe care îi abandonez noaptea la piciorul patului şi-i las să doarmă pe o carte. Ceea ce nu ştii tu şi nu ştiam nici eu, până de curând, e că ochelarii nu dorm. Ei sporovăiesc cu franjurii covorului şi-mi trezesc căţelul de pluş care mârâie supărat şi îi ameninţă să se culce degrabă.

Cum spuneam, ochelarii nu dorm. Mai mult, au învăţat să se târască pe sub pat până în dreptul bibliotecii, să se agaţe de cercei şi să se suie pe ultimul raft, lângă caseta de lemn în care se odihnesc aproape în fiecare zi actele şi bijuteriile cele mai preţioase. Uneori, îl iscodesc pe certificatul de naştere ca să le vorbească despre cum m-am născut, iar când reuşesc să-l prindă treaz pe paşaport stau şi câte o oră, ascultându-i poveştile despre Amsterdam şi vameşi. Alteori, încearcă să îmi seducă aparatul de epilat şi îl surprind cu buchete de scame culese din covor.

Ceea ce nu bănuiai vreodată despre ochelari, este că au gura mare şi că scârţâie în stânga şi-n dreapta despre orice aud în timpul zilei. De la mine, desigur. Şi uite aşa, când pun rama pe un secret, trăncănesc sârguincios şi trezesc televizorul buhăit, care, mai întâi se preface că nu aude nimic, apoi îi dă un semnal discret telefonului mobil. Iar ăla, bătrân şi cu reumatism la circuite, se trezeşte speriat ca dintr-un coşmar şi vibrează câteva secunde de spaimă sau doar din cauza frisoanelor. Somnoros şi fără să-şi dea seama, telefonul adoarme cu difuzorul căscat şi cu tasta rapidă sub umăr. Automat se formează un număr care răspunde morocănos, dar care e suficient de treaz cât să asculte secretul pe care abia mi l-ai zis, şoptit de data asta de ochelarii mei. Ce voiam să-ţi spun, de fapt, e că eu ştiu să ţin un secret, dar ochelarii mei... nici gând!

decembrie 03, 2007

Ţi-am promis o poveste

... încă de pe vremea când scriam pentru necunoscuţi. Ţi-am zis atunci că nu ai nevoie de poveştile mele scrise câtă vreme te trezeşti lângă mine. Ai zâmbit şi ai căzut pe gânduri. Sau invers. Ţi-am promis o poveste şi acum câteva luni, când ne vedeam doar virtual şi în poze. Mi-ai dat un deadline şi o pagină de jurnal, la schimb. În ea, îmi vorbeai despre mine ca şi cum m-ai observa de departe, într-o gară aglomerată. Ieşeam în evidenţă pentru că nu spuneam nimic şi pentru că apăreai tu acolo, ca un necunoscut misterios care ştie totul despre mine. Eram cauza, motivul, explicaţia şi scopul. Toate ale tale.

Eu începusem povestea, ce-i drept, în minte. O scriam cu gânduri mute în vis, în pauza de prânz când mâncam covrigi, în timp ce găteam, chiar şi în timp ce citeam o carte de duzină. De câte ori eram nevoită să lucrez, puneam puncte de suspensie în loc de semn de carte. Era... era o poveste dulce, să ştii. Încercam să te seduc prin sinceritatea naivă care nu m-a caracterizat niciodată. Când avea să fie gata în capul meu, îmi propusesem să o scriu cu cerneală pe foi A4 verzi. Ba mai mult, îmi plăcea să cred că o s-o timbrez şi o s-o trimit într-un plic mirosind a copaci fierţi la căsuţa poştală de la cămin. Nu mai conta că nu exista cu adevărat o cutie poştală, ci un scaun cu spătar, la capăt de scări, pe care stau aruncate de-a valma pliante, facturi şi plicuri fără destinatar.

Eram la jumătatea poveştii când mi-ai zis că "dacă nu te-ai schimba mai des decât îşi schimbă vântul direcţia de bătaie, ai fi un om minunat". Cu alte cuvinte, dacă n-aş mai fi fost eu, aş fi fost ceea voiai tu să fiu. Nu ştiu exact dacă ăsta a fost detaliul decisiv, dar, îmi amintesc cu precizie că am şters tot ce scrisesem până atunci. Cel mai mare (dez)avantaj atunci când scrii în minte este că poţi să ştergi tot doar clipind din gene. Trebuia să fiu mai bună sau, cel puţin, mai bună pentru opinia ta. Mă refer în continuare la scris. Despre sentimente nu mă încumet să vorbesc prea mult. Ai văzut şi tu, de altfel.

Am lăsat baltă povestea, încălcând poate cel mai aprig principiu pe care mi l-am cultivat de când mă ştiu - promisiunea. Am devenit selectivă cu toate cuvintele pe care ţi le spuneam; am păstrat doar vorbele de duh şi glumele ironice. Am renunţat la dulcegării, la răsfăţ şi chiar la îmbrăţişări. Cam pe atunci mi-am dat seama că sunt parţial naturală, parţial sinceră, parţial vinovată. Şi toate astea pentru că, parţial, îmi plăceai grozav, iar parţial nu. Cealalte părţi care ne umpleau zilele şi nopţile petrecute împreună erau anecdote, bancuri, amintiri, gânduri, aspiraţii încăpăţânate şi speranţe chinuite.

Mi-ar fi plăcut să îţi scriu o poveste în care să demontez toate miturile despre ceea ce ar fi trebuit să fie o relaţie, în special a noastră. Mi-ar fi fost uşor să fiu creativă şi să îţi alimentez orgoliul cu nonşalanţa mea cotidiană, dar am preferat să sistez desfăşurarea acţiunii. Tu ţi-ai dorit întotdeauna sinceritatea mea. Eu am preferat să o ofer ca pe un sirop de tuse. Când e neapărată nevoie şi numai cu linguriţa.

Ce n-am înţeles eu a fost că tu îţi doreai o radiografie sinceră de cuplu, mai aprig decât îţi doreai să ştii dacă vom sfârşi împreună.
Ce n-ai înţeles tu e că nu aş fi putut să scriu niciodată o poveste sinceră care să ne lipească şi mai mult unul de celălalt.

decembrie 02, 2007

După filme şi răsplată

Îmi place când se întâmplă. Pur şi simplu. Nu vorbesc de dorinţă, ci de natural. Numai că "natural" sună ca un cuvânt mare, unul matur, cu experienţă dobândită în călătorii peste oceane şi în ţările care încep cu primele şapte litere din alfabet. Mai curând, îmi place când se întâmplă lângă mine. E ca şi cum mi-aş atinge coatele cu Nicole Garcia, poposită la Bucureşti, la Festivalul Filmului Francez. Emoţia e atât de aproape să răbufnească încât simt cum îmi clocoteşte sângele din vârfurile degetelor. Unde mai pui că nimeni din jurul meu nu observă. Sau parcă ar fi cineva...

Îmi place când se întâmplă să întâlnesc pe cineva care să mă convingă că filmele merită să fie văzute chiar dacă sunt proaste sau doar prost filmate. Iar o voce calmă şi caldă şi o gură moale, care nu are gust de ţigări şi flirtează chiar şi atunci când spune "Mă duc până la toaletă", pot să te convingă natural de aproape orice mişună pe lumea asta sau, cel puţin, într-un cinematograf.

Nicio seară de sâmbăta nu a mirosit atâta de natural a cafea şi brioşe cum a fost cea de pe întâi decembrie, la Elvire Popesco. Un cinematograf cu pretenţii franţuzeşti, în care sala e îngustă, fotoliile sunt incomode şi francofonii cu pielea albă, ridată aţipesc şi-şi muşamalizează sforăiturile în fulare.

La petite Lili a fost la fel de şmecheră ca mâna care s-a jucat, fără să ceară voie, cu patru dintre degetele mele:
Ne le dis à personne a culminat cu un sărut spontan. Al meu cu cel de lângă mine. Sau invers. Mână în mână, ca doi copii care sar împreună într-un lac din mijlocul pădurii (vezi filmul):

Garde à vue mi-a amintit de răsfăţul meu scurt cu nuvelele lui Guy de Maupassant şi m-a prins în postura de infractoare fără voie şi fără bilet, întârziată în camera de toaletă:

A urmat Lady Chatterley. Amuzant. Penibil. Interminabil. Iar, în loc de croissantele calde şi promise, Cinemix s-au dat în stambă cu psychedelic şi electro în loc de o coloană sonoră relevantă pentru Koyaanisqatsi.

Dimineaţa a venit mai naturală decât de obicei. Cu o prea multă linişte pentru o capitală în tranzit urbanistic şi cu un ceai verde servit într-un pat deocamdată străin.

Poate m-am pripit când am zis că natural înseamnă matur. Poate că maturitatea nu vine chiar de la sine. Mai ales când, la uşă, în frig, aşteaptă spontaneitatea. Una peste alta, îmi place când se întâmplă să am încredere în necunoscuţi.