Ah, încă ceva:

Şi să se menţioneze că nu voi mai străluci luci năluci răci ferici şi nimici pe aici o vreme.

Mi-era imposibil să nu zic

El a intrat în cameră complet dezbrăcat, cu aerul serios că avem de discutat. Cu o mână şi-a scos ochelarii, cu cealaltă şi-a tras prosopul de pe uşă şi mi-a zis:

"Singurul lucru bun pe care îl văd odată cu înaintarea în vârstă este că, la un moment dat, o să am foarte puţin păr pe boaşe."

Numaidecât şi anumit pentru sfârşit

Iată că se închid uşile şi, odată cu ele, se topeşte miezul de decembrie în gura tramvaiului care face linişte. Nu mă mai plictisesc să opresc timpul, folosindu-mi superputerea de a mă holba în nicăieri. Acum şi ignoranţă cu iz de aroganţă sub melon. Nu ştiţi încă. La anu'.

Mă copleşeşte cumva starea generală de îndeplinit dorinţe. Deja mi s-a făcut teamă, am grijă să nu mai încep propoziţiile cu mi-ar plăcea, aş vrea că nici n-apuc să termin de construit hornul că deja îşi dau drumul înăuntru-mi cadourile şi dorinţele pe care abia am apucat să le visez.

Mulţumesc.

Pilula LA e bună pentru când ai nod în gât şi nu poţi bea bere rece, ba chiar şi pentru când ţi s-a oprit vocea, de emoţie, de frică, de sete, ştiţi voi. LA o dată, LA de două ori, de trei ori, pe stomacul plin, servit numaidecât lângă o bezea.

Pilula MULŢI nu ştie să facă mai nimic. E ca lentilele cosmetice, o dichisită, dar apă de ploaie, vai, ba colorată, desigur, dar neapărat fără gust. Se foloseşte anumit atunci când ai mai mulţi musafiri care au cu toţii dureri de cap, de gât sau de picioare şi nu înainte de a face o observaţie la obiect: MULŢI mai sunteţi!

Pilula ANI e o alintată, e jumătate de Aniela, o pilulă de luat înainte de a intra... la bordel, unde altundeva?! Numai dizolvată în cozonac şi turtă dulce.

În cercurile înstelate, se iau toate trei odată.
Şi apoi se stinge lumina sau se opreşte vremea. Că şi aşa nu ninge. Într-un oraş uscat ca ăsta, ce-am putea pierde?!

Melonul? Vă spun eu data viitoare.

Capitolul DA

Orice om a călcat măcar o dată în viaţa lui o foaie de hârtie. Cu fierul de călcat.

Capitolul NU

Nu e politically corect să-ţi îngheţe nasul într-o casă de oameni!

formidabila rezoluţie

anul trecut pe vremea asta eram de acord cu cezar că, în general, oamenii se iau prea în serios. şi chiar dacă îşi iau pseudonime creţe şi înfofolite, tot îşi dezvăluiesc prenumele odată cu sexul. dezvelit-dezgolit, exact! cum ar fi să fac acum o listă cu ce-am făcut, ce-am pierdut, ce-am păcătuit, ce-am mulţumit? nu e vreme de inutilităţi în pauzele de film.

două aşteptări am de la spiritul cinic al lui două mii opt:
să nu-i mai pută lui vladimir bogdanovici gura a putregai şi a recamier când îmi vorbeşte
să-mi tatuez o stea în frunte

dar ai mai văzut tu cinism fără soundtrack? se poate?

Irihondrism

Din cauză de suferinţe hiperbolizate de geniul memoriei mele care rodeşte necontenit imaginaţie aproape ipohondră zilele astea, am ajuns să iau pilulele în serios, de la farmacii, pe sub mână, de la prieteni, de sub pat, chiar de la mama care mi-a prescris opiu sub pretext de calmant şi nu mai ştiu care pe cine unde când şi de ce mi se întâmplă mie acum, mă scald ca un animal domestic în băltoace de ceai de iarbă de sunătoare, aţipesc pe flori de gălbenele şi dau foc frunzelor de salvie ca să alung, ca să acopăr putoarea de frică. Am impresia că putrezesc, că mi se răreşte bretonul, să-mi crape abdomenul superior, nu alta. Şi, în plus, merg cu cardul la psiholog după întâlnirea oarbă complet eşuată cu ecografia de două sute de lei.

Bine, adevărul este că eu nu ştiu să accept că sunt bolnavă şi mă enervez cu sârg, ameninţ că mor, îmi donez deja cenuşa prietenilor de glume macabre şi-mi dau silinţa ca să mă urască şi cei care nu vor.

Nu ştiu cum se face sau nu am chef de demonstraţii anatomice, ce contează, acest ultimate trip e amar rău, mă, nici n-aveam idee că am la îndemână vertijurile şi că mă excită gândul că nu pot mânca mai nimic. Paradoxal, îi dau înainte cu cele mai absurde pofte: ciocolăţele dulci cu cremă de seminţe sărate, scorţişoară cu smântână, tort cu ceapă şi spumă de ananas. Culmea, de data asta, voiajul nu e unu' la şaizeci de lei. E simbioza malefică dintre sucurile interne amărui şi răutatea mea prodigioasă, împlântate de degete microscopice pe ruta fiere-neuron.

Şi ce pofte

şi

ce orgii olfactive,

gustative,

chimice,

în fine,

senzoriale

se apropie

... mă doare inima.

Curioşilor

virgulă aşa sunt dintotdeauna!

Architecture in Natureland

Tablou cu ură şi aburi în priviri.
Follow the mushrooms!




Îmi trebuie şi soundtrack pentru asta:

Lucruri pe care nici măcar eu nu le pot controla

Prietenii fac împreună. De toate.

Eu îi dau întâlnire în visul meu de ieri. Că era o plajă pustie acolo şi o mare marqueziană, într-o parte netedă ca un pantof de lac, în altă parte volbură de vâscoşenie ideală pentru înec, salvare, respiraţie gură la guriţă şi aşa mai departe. Şi era albastru tot, culoarea ta preferată, mă. Că mai mult de aia te-am chemat acolo.
El zice bine, vin şi aşa eu nu prea am vise.

Iar eu, femeia cu iniţiativă, nu ajung pentru că mă fură peisajul absolut firesc al unor bărbaţi care nu au faţă, dar au fund. În loc să ajung în marea visului meu ca să înotăm.

Mă holbez în vis. Şi vine dimineaţa şi tot mă holbez şi aud, deschid şi ochii: "Ai zis că vii, mă, pe unde umbli?" Şi mă holbez în continuare, acum cu ochii deschişi şi-mi vine să zic mă, ce bine e să fumezi, dar e abia şase şi nu se pune problema de aprins lumina. Sau de ridicat din pat.

Răspunsul este plec unde văd cu ochii deschişi zăpada!

Află mai multe despre

ce nu se spune despre pilule
ce înseamnă să fii impertinent
frica de viermi
matilda
ora exactă
rama de plastic îndreptată la foc
aluniţa crescută pe sfârc
când poţi să o faci cu pilulă
ce mărime ne luăm colanţii
cum prindem şoarecii din apartamente

Concluzia?
În America s-a inventat o maşină pe care o sugi şi nu-ţi mai vine să îmbuci.

Votaţ curcubeu

Tinof Stabilescu găsise într-o seară oarecare într-un dormitor oarecare într-un calculator oarecare într-un document Word oarecare soluţia pentru rebusul, puzzle-ul şi sudoku-ul care duc spre inima unei femei oarecare. Tinof Stabilescu îşi notase în palma stângă un singur cuvânt şi se gândi că nu o să uite chiar de s-ar şterge, mai ales că era stângaci şi, cum desena cu stânga, scria cu stânga şi în stânga avea cea mai mare încredere, nici n-avea cum să uite. Mănuşi. Şi de sub pământ s-a auzit "şah-mat să fiu blestemat"! Că în curând l-am cunoscut pe Tinof Stabilescu şi am început să primesc mănuşi, să privesc mănuşi, să visez mănuşi, să le sărut deget cu deget, cu buzele, cu limba şi să-mi placă pielea, nu vă mai spun căci mă grăbesc. În noaptea asta, în secunda asta, ce zic eu aici?!, se numără şi se electează ranguri pentru cele şapte camere-culori ale curcubeului. Iar eu, în lipsă de purpură în obraji, candidez pentru culoarea violet-sigur-desigur. Şi nici la final de text nu înţeleg de unde a apărut dorinţa de fierbinţeală între tâmple şi de ce mă dau de ceasul morţii numai să simt puterea delicată a pielii de pe mâini, să fiu a naibii, asta-mi mai lipsea, să mă îndrăgostesc încet, încet de mine!

outro

Săptămâna asta are weekend de trei zile pline în care îmi calc mândria cu bocancii mei imaginari roşii, în care mănânc cărţi, în care sunt prevăzătoare şi zgârcită ca să nu ajung la Mum, în care sunt dictatoare peste doi bărbaţi mici şi bucătărie, în care mi-a mai trecut depresia de apartament, în care nu mai scriu nimic căci nu-mi vine, da da! ia gata şi afară!

...dar să trântesc şi uşa. cu o recomandare:

Habar nu aveţi

unii
că mai există bărbaţi care mănâncă prăjituri în cofetării
că mai există cofetării

Hop!

Vrabiuţa drăguţa praf de mălai
IMAGINEAZĂ,
iar porumbelul mură-n gură!

azi
aş vrea să
NU
fiu luată
şi nici
BĂGAtă
în
seamă
larmă
teamă
palmă
gură de velură

Sminteală dulce

Să mă minţi, se poate?

Să spui ce frumos picură ceaţa, să spui pe geam nu sunt aburi, e lapte pe dinafară, Ladystarlight, şi spermă pe dinăuntru,

să spui să-ţi explic fenomenul meteo-orologiu (care în mintea mea defineşte vremea şi timpul, dar nu ca sinonime) prin care umorile caniculare s-au contopit cu timpul de digestie al nodurilor emotive, înghiţite sec,

să-mi strigi că frigul e înţeles anapoda, să mergem la plajă de azi până duminică,

să-mi urli eşti îmbrăcată prea gros şi din tavan să picure de frică onomatopeele decupate din bărbie,

să-ţi ieşi din minţi în faţa mea că-ţi place că minţi despre lucruri evidente, să spui că nu o să te mai opreşti niciodată şi eu, promit, dau drumul la adoraţie ca să se umple cada în care om face baie până se încălzeşte, se înroşeşte, se îndulceşte marea.

şi să spui poate fi oricine, mă, şi ea şi mama şi tu şi tu şi tu şi ea.

Adevăr sau provocare

Şi am traversat o stradă.
De mână cu best friend.
În mini-fugă.
Şi am început să gâfâi.
Ca o astmatique.
Şi el a zis.
Mergi de parcă faci sex.

Şi dedesubt, dacă deschizi cutia, o să auzi cum sună gloria la patruş'cinci de ani:

Co soa a

Şi abia câ_d am făcut schimb de locuri şi l-am lăsat să bâjbâie, mi-a spus:

Mă, ţie îţi lipseşte u_ _!
U_ ce, mă?
U_ _, de la _icolae!
De la laptop sau, aşa, î_ ge_eral?
Mă, şi a pipăit locul u_de era tasta, am impresia că tu-ţi permiţi prea puţine co_soa_e.


Totuşi, pâ_ă acum _u m-a trăs_it să scriu: ATURALEŢE, APALM, AS, EIERTĂTOR, EFERICIRE, ELIPSIT, EROD, ELOIAL, OTORIETATE şi, de acum, preferatele mele: IMFĂ, ORD şi IMIC.

Ce chestie!

Te îndrăgosteşti mai repede dacă ai degetele mici.

201

Aventura a început odată cu mini-cutremurul de la Budapesta, strada, când pe sub scaunul meu au trecut două sute unu cete de furnici înarmate cu ace de gămălie. În momentul în care mi-au înţepat vena cavă superioară, am apăsat pe butonul send şi mini-insipiraţia mea s-a teleportat spre centrul oraşului, într-un telefon despre care nu ştiu nimic.

Secret,mă!

Aşa să gândeşti când o să trag o plapumă de adrenalină peste patul dublu ca să muşamalizez cuvântul matrimonial.
Ştiu şi cum o să mă semnez în condica hotelului: Matilda Charme

Până atunci e încă octombrie.
Bien sûr!

9 puteri

M-am adunat toată aici ca să mulţumesc pentru cele două zile aflate sub semnul puterii:

puterea de a petrece duminica în boxerii celui mai mbun prieten
puterea de a cumpără cămaşă de mătase cu buline
puterea de a uita limba engleză
puterea de a primi pliculeţe de ness în loc de patruj' de bani
puterea de nu părăsi incinta douăj' şi ceva de ore
puterea de a mânca jeleuri cu murături
puterea de a ieşi din panică
puterea de a flirta în vis cu tine, mă!

şi

puterea de a invoca Of Montreal în heavy rotation:

În Bucureştiul ăsta plin de uşi

şi de ferestre, mi s-a făcut un frig de-mi vine să mă transform în pijama.

Dacă nu te superi, zise el, eu m-aş putea transforma în ceva bretele cu steluţe.

De o oră miroase a zahăr.

Puţin ludism

Mâna sus cine a întârziat la şcoală, la micul dejun, la job, la dentist, la ginecolog sau la biserică pentru că a vrut să-şi continue visul-bucăţică-de-viaţă-tare-mi-place-nu-mi-dă-pace!

Aşa.

Să se menţioneze că ştiu cum să opresc visele pentru maxim două minute şi mai ştiu şi cum să le reiau din acelaşi punct, ba chiar să le modific firul narativ sau descriptiv (pentru toţi cei care visează livezi şi peisaje-fără-personaje-şi-neglijează-poveştile-ntortocheate-din-sinapse-încercănate).

Iar pe toţi cei care se trezesc cu vânătăi şi dau vina pe subconştientul-inteligent-dar-mai-rigid-ca-un-sergent, îi invit să aplece urechile pe ruta muzicală mini-man punct ro liniuţă Ladystarlight punct mulţumesc:

Mini-capriciu

În ziua în care Jack Black îmi cântă sub balcon asta îl invit să-mi deseneze pe ceafă un ochi cu două pupile şi dedesubt să scrie "My brain's been paranized". Cu marker permanent.

O femeie nehotărâtă se cunoaşte de dimineaţă

Tramvai sau salată de vinete?
Facturi sau ciorapi?
Dentist sau pantofi cu toc?
Mama sau Fabrica?
Relaţie deschisă sau eşarfă de mătase?

Tihna nesocotită a frivolei Matilda

În pat, desigur, după răsăritul lunii.


Tihna se întreţine cu ceai de cimbru sălbatic şi doar din când în când intervine o tuse astmatică. Matilda îi recită câteva versuri lui Apollinaire, legată la ochi cu ciorapii turcoaz de lycra. Ghiceşte, îi spune, haide, iar Apollinaire îşi ascute limba de ciorapii de lână aruncaţi pe o pernă, îşi umezeşte degetul arătător în paharul cu must şi deschide cartea vieţii la litera S. SILLYTUDINE:

I’ve gathered this sprig of heather
Autumn is dead you will remember
On earth we’ll see no more of each other
Fragrance of time sprig of heather
Remember I wait for you forever.

Pune-te în locul ei, priveşte prin legătura de lycra... nu miroase a struguri? Nu te mănâncă tălpile? Nu te cuprinde curiozitatea de pulpele înfăşurate în pijamale, cu dinţi ascuţiţi muiaţi în lapte de mamă, nu îţi intră în nări puful din pernă, în buric penele aerate de gâscă, nu te mângâie drăguţ o mână pe umeri şi nu-ţi dă să bei tinctură de nelinişte dintr-o ureche de lemn adusă de la Paris cu un Orient Express în care au ales să moară o actriţă de cabaret şi servitoarea ei cu pântece de marmură însângerată?


În jurul ochilor închişi ai Matildei a prins rădăcini tihna nesocotită în săptămâna dinainte, când neliniştea făcea schimb de fetişuri cu sângele, sudoarea şi sperma închegate pe prispa neuronală a frivolităţii de nestăvilit. Apollinaire s-a oprit din citit şi a început să desăvârşească tihna, închizând şi el ochii, murmurând din imaginaţia caricaturală:

„Ci-gît le prince Vibescu
Unique amant des onze mille verges
Mieux vaudrait, passant ! sois-en convaincu
Dépuceler les onze mille vierges” *

Înainte să stingă lumina, Matilda şi-a strecurat genele prin pânza turcoaz de lycra şi a îmbrăţişat cu ele gâtul păros de dadaist fără eşarfă.

În oraşul de deasupra tuturor toate păsările mor

Să se lase ştampilată ca să intre în fabrica de jucării unde cel mai bun Mojito e pregătit de un frigider cu vitrină care îi interzice prin regulament de orânduială sufletească să îşi injecteze sub limbă shot-uri de aprinde-mi focul ca să nu plece acasă buluc pe scări şi să se surprindă cu fusta ridicată într-un cadru propice. Unde e suficientă umbră cât să nu intuiască altcineva circumferinţa fundului şi cu faţa la perete să îşi muşte buzele până ţâşneşte din ele rom alb.

E clar ca ziua de vineri că nu se aud decât greierii care frământă zahăr brun pe umeri până când apare Carolin din Berlin şi îl întreabă "Deo, what's the word for schicki-miki in Romanian I mean", iar Deo îşi pierde concentrarea, îşi prinde degetele sub o cărămidă şi ai impresia că se dărâmă zidul de ciudă. Dă să se enerveze, dar nu prea, "futuz, stupid Romanian bulwark!".

Să profite de câteva secunde cât lui Deo îi creşte măseaua de minte ca să-şi ridice ciorapii de peruzea şi să alerge înapoi în fabrica de jucării unde Vasile a descoperit imnul ţigănesc de inimă vânătă într-un ungher devorat de păienjeni şi-l chinuieşte cu 220 de volţi vreo trei-patru minute. Până apare stăpânul casei şi aprinde lumina, "mergeţi de mâncaţi şşşaorma şi de vă înmulţiţi ulcerele, alcool nu mai e, nu auziţi, fi-v-ar menta de leacul nopţilor nedormite!"

Şi abia atunci mă uit cu adevărat la Carolin din Berlin, are o cămaşă lungă şi breton, dansează sănătos, bea cocktailuri cu halba, dar zâmbeşte atât de frumos încât mi se fâstâceşte engleza şi îmi pare rău de două ori:
că nu i-am zis că mă cheamă Matilda
că nu am împărţit acelaşi balcon la Idiots and Angels

Uneori nu-mi dau seama

când şi cât.

Muzică pentru urechi mici

Direct din No-va Sco-ţi-a pentru Ro-mâ-ni-a!

Mesaj pentru ibovnicul desluşit în barba astronomilor, dar râvnit sui-generis de cucoana lumină de stea

Condiţia pentru mi casa es tu casa în curând sau niciodată dacă şi numai dacă, exact ca la matematică – mai mic egal mai mare - ai buzunare adânci pentru:
- suficient unt pe care să întind mierea din stupii familiei
- un sfert din împărăţia lui Bukowski călare pe jumătate din înţelepciunea hobbită a lui Emil Brumaru, prinsă în pana anorexică a lui Daniil Harms.
- o brumă de gramatica limbii române, veşnica marsupială cu dicţionar ortografic, ortoepic si de morfologie
- hârtie de cristal şi acadele, caramele, bombonele, tot ce e cu zahăr şi se termină în ele sau în altă rimă fericită care ţine loc de glucoză, inclusiv lesbiene


Aş, ce vorbesc eu, parcă văd că numai cu un strănutat se dărâmă dormitorul în care stau acum, se prăbuşeşte cu zgomot de linguriţe scăpate în ceainic de argint şi mă trezesc învelită în boxeri uni şi şosete de duminică într-o frizerie în care ibovnicul râvnit are ochii roşii şi o maşinărie de buzunar, care, în loc să tundă, lipeşte fire de păr pe spate şi pe bărbii, prinde şuviţe blonde peste breton roşcovan şi soarele apune rapid, vai, câtă îndrăzneală! căci trebuie să fie interzisă minorilor priveliştea unei frizerii magice în care toate se nasc, inclusiv perciunii şi părul de pe fund. De la îndrăgosteală frivolă mi se trage mereu senzaţia că pământul e un ciorchine de coacăze, iar eu îl sug încetişor, nu curge nimic pe buze, sigur că nu, m-am antrenat cu strugurii, cu cireşele, cu măceşele, chiar şi cu merele, iar acum stau în frizerie, acolo unde mi se cuvine şi fotoliul meu e vrând-nevrând ocupat de rochii ciudate, cleptomana recamierurilor, spaima tuturor bunicilor necunoscute şi nevăzute, Vetusta Fantasmagorie Maniacă, aşa îmi spun acum prietenii şi mi-e teamă că au dreptate. În frizeria asta ibovnicul îşi tunde părul şi-mi dă să gust, ce crezi Ladystarlight, e suficient de iubitor pentru dumneata, pune Arcana Mundi ca semn pe ceafă pentru tunsoarea franţuzească, pe Scaunele lui Ionesco le aşază pe chiuvetă ca să nu uite unde şi-a lăsat scrumiera, spune-mi pe îndelete, Ladystarlight, şi-n timpul ăsta fumează, ce-i lipseşte şi nu te sfii, dacă pofteşti poţi să mă bărbiereşti. Desigur, bărbieritul este o îndeletnicire atât de intimă încât nici sub un pseudonim atât de orbitor ca lumină de stea nu pot să povestesc fără să roşesc pe la toate cele nouă colţuri.

Îndată se termină şi toamna patriarhului şi eu tot nu am reuşit să-mi fac ordine în cap.

Rezoluţie ingrată

- What, Mr. Todd? What, Mr. Todd? What is that sound?
- Those crunching noises pervading the air! It's man devouring man, my dear!
- Then who are we to deny it in here?
- I'm so glad you like my mind. Not many people like my mind. Quite a few people like my body... but i can't think of anyone who likes my mind.

UPDATE: Există o zeiţă a sexului platonic în trei şi numele ei e Terry Gilliam.

Probabila gelozie

Dă-ţi seama:

Sudalme microscopice care mi se scurg din măsele sub formă de boabe de mac, căci corpul ei e mai lucios ca pielea de focă şi degetele ibovnicului luminii alunecau încă de aseară pe coardele ciupite, paremi-se că muieruşca încearcă să mă sugrume cu sunete abia perceptibile în absenţa cutiei de rezonanţă. A new bass guitar is in my town!

You go to my head...

...and stay there!!! până curge din nări şerbetul viselor vâscoase, târâte prin holurile de marţipan ale ochilor adormiţi, tulburi, păzite cu străşnicie de cele mai tăioase gene, strămoaşele loialităţii şi statorniciei concepute într-un sertar de turtă dulce cognitivă. Atunci o să fie deja iarnă.

Pagini tehui

Ca să fac rost de fragmentul acesta am umblat în mintea a doi bunici şi a unei mătuşi care o ţineau pe a lor, desigur bună, că nu cunosc, că n-au văzut, măi să fie, că nu e a lor, nici a noastră, eu nici măcar nu ştiam să citesc când cartea asta avea coperte încă şi ce dacă, şi ce dacă mă răţoiam la ei ca un boboc de raţă ofticos că nu poate să zboare. Mi-am luat foile şi am lăsat praf în urmă, toată Suceava s-a cutremurat preţ de două secunde (un chilipir!), m-am încuiat în cufărul bunicii, cu o lumânare din fagure, îmi lingeam mierea de pe degete şi-mi trecea şi foame şi furie şi frică de paingăni sclipicioşi care mai mult se sperie decât să-şi vadă de orânduiala lor prin cotloane. Am citit ultima pagină până mi-au ieşit ochii pe gaura cheii, am întors cartea pe dos, pe muchie, pe faţă şi pe spate şi abia într-o librărie virtuală am reuşit să furgăsesc numele pe care nimeni n-a vrut, n-a ştiut să-l spună: Filipciuc. Şi un fragment, căci eu nu cred să se mai scrie vreo carte, vreo poveste, vreo glumă, vreun nume de caramele, vreo staţiune balneoclimaterică, vreo melodie, vreun film, vreo trăire, vreo simţire (nu v-aţi plictisit?!) cu numele "Vămile cireşului":

"În fiecare seară mă pândeşte şi nici acum nu-mi dau seama dacă sînt copil sau bătrân, dacă mai poţi spune că eşti copil sau bătrân cînd îţi aşezi capul pe-o pernă şi pînza îţi sună în scoica urechii asemenea unei table zincate şi nesfîrşite, peste întinderea căreia aleargă pocnind din copite un cal în doi peri şi tata îl vinde cuiva nevăzut da'n fiecare noapte calul se-ntoarce pocnind din copite pe suprafaţa imensă de tablă zincată peste care tot fug speriat de pocnetul copitelor şi-n fiecare noapte cad în genunchi şi genunchiul meu rănit sloboade un fir de sînge albastru - aşa e sîngele nostru în somn?"

Povestea Absolută

Un sicriu construit în întregime din castane a plecat într-o seară de la magazinul de pompe funebre care-şi avea sediul central în pădurea Naturaleţei Absolute spre casa bărbierului.

Înainte să trec mai departe, trebuie să vă spun că bărbierul nu era înţeles ca un bărbat care tunde, rade, îndreaptă şi vopseşte bărbi, ci ca un chimist morocănos care confecţiona bărbi speciale: din coajă de copac tânăr, stropit cu alcool de 40 de grade, din muşchi copt, tăvălit prin praf de opiu şi din urechi de lemn fierte în ceai de aur lichid, deci nişte delicatese pe care oamenii din pădurea Naturaleţei Absolute le râvneau nu pentru că ar fi fost interzise, ci pentru că cea mai ieftină barbă specială costa 10 grame de suflet şi, bineînţeles, termenul de valabilitate era de două vise şi jumătate, aşadar să le ajungă pentru aproape 50 de ore, asta dacă nu pui la socoteală şi somnul de după-masă de care unii dintre ei nu se puteau lipsi.

Am zis deja, un sicriu construit în întregime din castane pornise spre bărbier cu o rugăminte care fierbea teribil sub capacul căptuşit cu vată de sticlă: la magazinul de pompe funebre apăruse cu o seară în urmă o bătrână oarbă, deghizată în zână lăsată la vatra pădurii, o femeie curioasă şi smintită care a mărturisit că a fugit de moarte o viaţă întreagă, dar că a obosit, ar dori să moară liniştită într-un sicriu construit în întregime din castane, pe care cineva binevoitor şi supus ar trebui să-l pună la fiert după ce se va aşeza dânsa înăuntru, la fiert cu plante aromatice din anotimpuri diferite (sovârv, leuştean, soc, pătrunjel, sunătoare, cicoare) şi puţină sare până pocnesc toate cojile castanelor, iar după ce se evaporă apa să rămână o radieră uriaşă pe care va trebui să o vândă producătorilor de radiere din toată pădurea Naturaleţei Absolute pentru ca nici un copil şi chiar nici un om să nu se mai scuze, îmi pare rău, nu am cu ce să-mi şterg greşelile. Şi toate cu o singură condiţie: să viseze continuu cât se transformă în radieră, şi nu, nu au efect nici siropurile de fructe şi legume, zicea dânsa, nici chiar cele de tuse, nici somniferele cu excipienţi alcoolici, ci numai şi numai bărbile speciale.

Sicriul construit în întregime din castane se umezise pe la colţuri povestind despre bătrână; povestea lui ajunsese într-un moment culminant, dar bărbierul nu înţelegea, el ce rost are, iar radio-ul era deschis, ca în fiecare seară asculta teatru radiofonic la RRA şi avea impresia că se joacă o piesă de teatru la el în bărbierie. Stai, i-a zis sicriul, vreau o barbă cu opiu, pentru doamna, dar... şi s-a oprit, căci urma să-i spună că nu are decât 5 grame de suflet, să vezi că toată viaţa şi l-a vândut pe ciuperci şi stele...fie-ţi milă, o barbă cu opiu, cea mai mică.

Acum ar fi fost momentul să vă spun că bărbierul s-a opus, că a dat volumul radioului la maxim şi că a început să danseze polka sau vals cu foarfecele sau cu pistolul de lipit, că l-a trimis departe pe sicriu, aruncând după el cu ace de gămălie, iar povestea să mai continue vreo două pagini virtuale.

Supra-adevărul este că bărbierul a scos dintr-un cufăr o barbă de-a lui mai veche, un experiment mai degrabă de gastronomie decât de laborator, o barbă îmbibată cu umori extrase din cei mai tineri şi naivi oameni din pădurea Naturaleţei Absolute, i-a dat şi prospectul şi l-a lăsat să plece, grăbeşte-te că apune soarele şi ştii cum în fiecare poveste când apune soarele se întâmplă ceva rău şi povestea nu mai poate continua căci e 18:20 şi weekend, vine îndată şi trenul, trebuie să plec, pe curând.

Beletristică şi critică

să pleci în 1 dimineaţă spre nicăieri, să nu te grăbeşti pentru că nicăieri poate să fie la 10 minute depărtare sau la 2 zile sau la 1 zbor cu avionul, nicăieri e unde vrei tu, ce convenabil, să te duci unde vrei tu şi să-i dai un nume ca nicăieri! şi în drumul tău, căci aici voiam să ajung, să întâlneşti 1 bărbat cu 2 tălpi foarte lungi, cu 1 barbă ca 1 burete de sârmă, încâlcită, din aceea în care rămân 40 de picături de apă după fiecare duş, să te întrebe n-ai obosit de atâta mers, vino, ia loc lângă mine şi tu te uiţi la el ce-ţi veni, nu te cunosc, ţi-o fi frică zice el şi începe să râdă, are dinţii mici şi râzi şi tu, el se uită în cei 2 ochi ai tăi, îşi lipeşte 1 arătător de buze ca să-şi oprească răsuflarea şi aşteaptă să strănuţi în timp ce masa se învârte încet şi 2 scaune plutesc pe lângă, se porneşte 1 curent continuu care te face să strănuţi până la urmă, 1 dată, de 2 două ori, sănătate-mulţumesc! şi mai strănuţi 1 dată, te deplasezi cu tot cu scaun în faţă şi te opreşti cu buzele pe gura lui, îmi cer scuze, tocmai plecam şi fugi din nicăieri, ajungi acasă unde, ca să intri, trebuie să răspunzi la întrebările serioase ale vieţii şi dintr-odată te simţi ca micul prinţ:

"Adulţii iubesc cifrele. Când le spui că ţi-ai făcut un nou prieten, ei nu îţi pun niciodată întrebări referitoare la problemele importante. Nu te întrebă niciodată: cum sună vocea lui? ce jocuri îi plac cel mai mult? Întreabă, în schimb: câţi ani are? câţi fraţi are? câţi bani câştigă tatăl lui?"

tu credeai că ai plecat spre nicăieri şi că ai găsit un om acolo, în nicăieri al tău, şi ce-i al tău e al tău, nu se pune problema, deci şi omul, dar nu... mai întâi ne numărăm degetele de la mâini şi de la picioare, urechile, fraţii, surorile, perechile de tenişi, cămăşile, eşarfele, cărţile citite, cărţile cumpărate, conturile virtuale, fotografiile, iubiţii, iubitele şi perechile de ochelari pierdute, timbrele colecţionate, vibratoarele, ursuleţii de pluş şi cardurile de credit, sticlele de parfum şi ţările umblate, suferinţele şi noroacele, ce lucru curios, şi abia după adunări şi scăderi tragi linie şi concluzii, vreau să fii prietenul meu, dar omul deja a plecat şi, până să dezavuezi monologul imaginar, în nicăieri nu rămâi decât tu şi nimic şi ştim cu toţii că nimic, de fapt, nu este.

Furtuna de după linişte

Aşteaptă!

Oprim timpul într-un borcan cu miere şi-i punem capac. Apoi îl acoperim cu celofan. Şi-i punem un batic de poleială de ciocolată. Îl legăm cu suviţă de păr tăiată din frunte şi-l ascundem în cămara prezentului continuu. Mă trezesc în fiecare dimineaţă văd şi cunosc clădirile mă recunosc şi drumul nu găsesc nicio stradă pustie fir-ar este sigur că este timp fierb conservele în oale de lut şi pământul nu le înghite mă întorc de unde am venit curând şi mi-e atât de bine încât trebuie să-mi scriu pe spate starlight ia o pauză din cârcoteală nu ai făcut nimic rău şi dacă greşeşti ce-ţi pasă? dimineaţa începe mereu.

Se cuvine?

să dăm timpul înapoi până se face ziua nouă, luna nouă, ora nouă. Pentru că nu plouă, se ridică în mine o casă cu două-trei dormitoare, ferestrele sunt atât de înalte încât mă ţine o girafă pe umeri ca să prind draperiile din mătase de porumb, am primit şi un fotoliu pentru citit, aromat şi moale ca o goufre (dar citesc din ce în ce mai puţin chiar şi în palmă), am ales să zugrăvesc singură toţi cei cinci pereţi din camera de oaspeţi, acolo intră cu toţii încălţaţi, cu toţii mai puţin unul care îmi citeşte în fiecare noapte din dicţionarul de personaje imaginare, camerele se parfumează singure cu aburi de guri îndrăgostite şi pe unde calc răsar castane, câtă nebunie, delirul lipsei de tutun şi adorm singură, îmbrăcată în rochiţa rândunicii.

Iar când mă trezesc, plouă. Dintr-odată se înmulţesc ceştile de ceai, le moşesc cu linguriţe de zahăr tors de degetele a douăzeci şi trei de bunici care şi-au înţărcat războaiele de ţesut şi noaptea devine mică-mică până încape într-o cană, într-o gură, s-a ascuns cocoşată într-un degetar şi doar fuioarele de nori mai pot să se apropie ca să o împungă cu ace înroşite la vârf, nu ţi-e ruşine, ca negrul sub unghie să stai şi luna să înnebunească la poarta soarelui care a căzut bolnav în patul tău?

Ca să împac ziua cu noaptea mi-am vândut bretonul ploii de septembrie şi lentilele (să-mi intre miopia la apă fără întârziere!) şi m-am urcat în prima adiere de vânt care ajungea la graniţă ca să rezolv inundaţiile din cer, am făcut contrabandă cu apă de mare, norii şi-au scuturat poalele şi au tras apa după cea mai frumoasă zi din mintea mea.

Cineva m-a surprins încercând marea cu palmele şi mi-a trimis o fotografie udă pe care o întind aici, să se usuce, mai bine era deasupra patului, dar, te rog, nu adormi cu gura deschisă, oricine ştie că dulceaţa de fotografie e absolut amară şi te poate orbi, de picură pe limbă mori otrăvit şi-ţi mai e şi dor de mine. În viaţa de apoi. Imaginează-ţi!

trei lucruri pe care, dacă nu le-aş urî, le-aş iubi

lentilele plouate
lentilele aburite
bretonul umed, lipit de frunte, şicanând genele pe deasupra ochelarilor

Cunnilingus mon amour

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Meet my boyfriend

EXCLUSIVITATEA începe când se spulberă MISTERUL.
POZE!!!
Headlainuri!!!
Esplicaţii!!!

"Negru În Faţa Ochilor", decât fotografie fără bliţ

-tablou-
"Moartea De Zahăr", când doi se hulubesc, pisica îţi mănâncă limba

Ficţiune cu omăt

M-am pornit să scriu despre o cădere de calciu de pe strada Mărăşeşti, petrecută într-o dimineaţă de iarnă cu zăpadă, eu am tălpile goale şi un pardesiu cadrilat. Cu o seară în urmă pierd un pariu cu frigiderul, nu mai am voie să mănânc coaja a zece ouă crude cum mi-e obiceiul şi mă pune spontaneitatea să joc X şi 0 până în zori cu o şosetă îmbulinată care tuşeşte constant pudră aromatizată. Îmi pierd cămaşa, pantalonii şi cizmele de cauciuc. Şi pare să fie sfârşitul lumii abia dimineaţa, după ce se opreşte ninsoarea şi plec desculţă către agenţie, am doar pardesiu cadrilat cu buzunare adânci, foarte adânci şi tot pe atât de goale. Dacă mi-e frig? Mi-e teamă că de la nesomn nu-mi mai simt degetele şi merg mecanic ca pe bicicletă, aş vrea o bicicletă acum, da, una cu steag alb, obrajii sunt roşii, dar la ce bun dacă nu mai am nici măcar şosete. Şi, pe când repet în gând cum să-mi maschez ruşinea, naturaleţea e încăpăţânată, căci pe sub pardesiu am mai nimic, unde să mă ascund? Merg şi am impresia că o să întârzii. Şoseta îmbulinată avea să trişeze multă vreme după asta chiar şi la şah, cine a mai pomenit să pui Nebunul în locul Calului? hop-hop în formă de litera L, aproape că am îngheţat. Undeva între E1 şi D8 îmi curg din buzunare pastiluţe albe, zeci de pilule netede, cerculeţe solide, fum îmbălsămat cu albuş şi praf de coajă de ou se ridică în rotocoale, iar din vârfurile firelor de păr se pornesc avalanşe de alte pilule de calciu albicioase, alburii, dar în linişte, căci se rostogolesc în zăpadă şi, ironia dimineţii, nu le vede nimeni. Sunt eu, desculţă, şi am o cădere de calciu.

Pilulie

Dacă luam de luni pilulele de suprasolicitare şi-mi făceam de lucru la lungul nasului, acum nu mai aveam nevoie de o fiolă de supranaturaleţe care să magnetizeze unghiile radioactive şi amprentele lichide ale mâinilor bucureşteanului de neconceput. Îndată citesc instrucţiunile de salvare a lumii interioare, de pe eticheta dosită sub talpa mătăhăloasă a unui sentiment de fierbinţeală definitivă. Azi mi-am dat seama că, acceptând sarcinile pozitive ale buzelor şi negative ale cuvintelor, aerul se insinuează între ele cu clipoceli de cristalinitate, nu ştiu dacă mă urmăriţi, ochii tăinuiesc frica mini-frisoanelor de pe ceafă, o frică justificată de a nu le fi tăiate unghiile şi de a nu le fi epilate gambele. Cine poate scorni un gând mai halucinant decât o comă provocată de beatitudine?

De cumpărat capsule de liniştire, căci, până începe toamna, mai este de sărbătorit cam o jumătate de lună de regim setimental cu suc de struguri şi creier la micul dejun.

Jumbo Jet la răsărit

N-am scris niciodată despre avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde. Îl primisem cadou de ziua celui de-al doilea prenume al meu, Maria, pe care nu-l sărbătoream niciodată vara, ci în septembrie, când se făcea mustul în podgoria lui tata şi puteam să dau de băut peste măsură. Şi acest avion, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, locuia cu mine într-o garsonieră îngustă de pe strada Răsăritului.

Adevărul este că eram amândoi fericiţi, mai ales în serile în care mă lua în spate şi mă plimba pe deasupra Bucureştiului, să văd şi eu, nu doar piloţii cu brevete, cum arată acoperişurile caselor din Pipera şi terasele blocurilor din Băneasa. Mie şi avionului meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, ne plăcea foarte mult să aterizăm în cele mai nesperate locuri: pe statuia ecvestră a lui Carol, din faţa Bibliotecii Universitare, pe o pană netedă a Statuii Aviatorilor, chiar şi pe prichiciul unei ferestre de la etajul 12 al Casei Poporului. În fine, aţi înţeles cât de aventuros era avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde.

Fericirea nu avea să dureze mult, căci aşa cum se face în orice cuplu, unul dintre noi a descoperit că nu şi-a descoperit limitele. Din păcate pentru plimbările noastre nocturne, avionul meu a plecat într-o vacanţă nici prea scurtă, nici prea lungă, din care avea să câştige nu doar linişte spirituală – desigur, spirituală pe cât poate simţi un un Jumbo Jet franţuzesc-, ci şi un rezervor plin de bani pe care avea să-i folosească pentru amândoi, aşa cum singur mi-a mărturisit, pentru călătorii de câte o noapte în cele mai înalte capitale ale lumii. Numai eu ştiam că nu va fi aşa. Chiar şi când îmi promitea că vom ajunge la Reykjavik ca să aterizăm, o Doamne, pe vârful bisericii Hallgrímskirkja, eram convinsă că nu se va întâmpla, căci avionul meu, pe lângă ca era visător până în cel de-al şaptelea cer, mai eram şi mitoman şi, uneori, mai ales în serile cu lună plină, devenea melancolic, chiar depresiv. Am încercat să-l fac să se răzgândească, amintindu-i că viciul său, chiar şi mărunt, îl va împiedica să zboare distanţe lungi. Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, ştiţi deja, fuma foarte des şi nu ţigări cu filtru din pachete cu mesaje slab reprezentate în poze, ci trabucuri Diplomaticos numărul 7, din cutii uriaşe din piele.

Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde nu m-a luat în seamă, dar nici în răspăr, ci m-a sărutat pe frunte de rămâi cu bine şi s-a angajat la o companie locală, unde s-a lăsat umplut pentru prima oară cu oameni, cu bagaje, dar mai ales cu vise periculoase ca să pornească spre o destinaţie cu nume exotic, cum e Honolulu sau Tijuana sau Jakarta, nu ştiu precis. Imediat după ce s-a ridicat în ceruri, şi-a scos un trabuc şi s-a relaxat. Dar, pe măsură ce urca, se simţea din ce în ce mai aproape de casă, nu cea de pe Răsăritului, ci de cea sufletească, da, avionul meu, pe lângă visare, eşarfă, mitomanie, melancolie şi depresie, avea şi suflet. Din amalgamul de visare pe care îl primise încă din producţie, nori şi fanteziile oamenilor care erau la bord s-a născut dorinţa avionului meu de ajunge cât mai sus. Sus de tot, vă spun, mai departe de al nouălea cer, mai departe de raiul aviatorilor, tocmai pe soare.

Acum, la final de poveste, trebuie să aflaţi că avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici astăzi, căci a aterizat pe soare, sunt convinsă, îmi povestise de câteva ori visul ăsta, dar eu am omis să vi-l împărtăşesc de la început.

Am nevoie de încă un păcat

Cast (în ordinea arsurilor de pe umeri):
El - Spate albinos
Eu - Eu
Ele - Două Palme

Soundtrack:

Spate albinos, care locuia până nu demult într-o scoică de la Marea Nordului (de dragul scenografiei, în fericirea ţinutului rece şi umed încastrată între tihna şi meditaţia fiordurilor), a primit în prăjitura cu somon pe care obişnuia să o mănânce la prânz, un răvaş de la două Palme prietene din Suedia care îl anunţau că va apărea ultimul lor film bukkake/gangbang şi pe DVD-urile din Oslo şi i-au promis că îi dau detalii la concertul Muse din România. Spate albinos a chiuit de exaltare ca un adevărat nordic - cu ochii albaştri injectaţi şi cu limba îngheţată - şi-a luat rucsacul pe el şi a profitat de unicul zbor interstelar din acea toamnă spre Bucureşti. După concert, Spate albinos s-a împrietenit cu mine şi a început din spontaneitatea mea o călătorie ezoterică în Vamă, unde l-am convins că se va topi de dragul meu şi al soarelui pe care el nu-l văzuse niciodată atât de aproape. Povestea nu are o continuare pertinentă, căci nu am primit permisiunea lui de a oferi detalii despre licori, oamenii cu şobolani, poziţii asexuate sau cum şi-a scăpat literele din biografia lui Anthony Kiedis în slipul meu. Mai departe, totuşi, pot să vă mărturisesc că Spate albinos a devenit atât de roşu de plăcere şi uimire încât, ca protest la telefonia mobilă şi e-mail, s-a oferit absolut încântător să-i fie folosită pielea pentru anunţurile urgente pe care oamenii-care-nu-se-sfiesc-de-ploaie voiau să le trimită din mare în apă şi invers. Acum, în timp ce îl dezbrac, pot să vă furişez câteva:

* Vând nisip Vamă şi închiriez pietre subacvatice de zdrelit genunchii altora.
* Învăţ pe gratis să înot ca o scrumbie şi fac legământ să beau bere la jumătate de oră.
* Pun deoparte brutele oligofrene de pe şinele de tren şi pielea-n băţ de îngheţată.
* Ştiu pe de rost toate nuanţele de albastru.
* Mă lepăd de ţigări şi îmi pun umărul la bătaia pentru geamandură.
* Niciun om la înecat.
* Adu-mi, te rog, slipul de pe geamandură.
* Nu poţi să calci apa cu tălpile de mărimea 36.
* Fii drăguţ şi pasează-mi alga ceea.

Absolut stellar

Să fiu sinceră, noaptea mă gândesc la câteva lucruri pe care aş vrea să le născocesc pentru mine. Şi din pricina alter ego-ului miopie eu gândesc miracolele în ochelari.

Mă văd meşteşugind din şerveţele demachiante, gel de morcov şi felii de castravete, ochelari de liniştit dispoziţia, să-i aşez pe nas şi să mă calmez pe îndelete, ba chiar să scot la iveală un zâmbet drăguţ şi politicos care se străduieşte să ajungă mare şi molipsitor. Sau pentru creşterea nivelului de determinare, din piatră ponce, boia de ardei iute şi dulceaţă de fier, ochelari pentru privit înăuntrul meu, în sinea mea ghemuită, să urmăresc sângele care nu poate să stabilească circulaţia ifoselor sau să şteargă urmele de salivă de pe hormoni. În picături de sânge mi-ar plăcea să mă ghicesc, să merg pe urmele vaporilor de alcool şi să îmi netezesc retina cu fumul de ţigară, să preîntâmpin tusea, lărgind capătul senzitiv al faringelui, apoi să gonesc fluturii din stomac şi să scotocesc cu genele în punctul g. Îmi rămân ochelarii de cuprins tot orizontul şi de păşit dincolo de el, m-am gândit că merg turnaţi în cofraje de hidrogen, iar umplutura să aibă jumătatea plină a paharului şi un car de noroc, dar neapărat să se închege cu încredere, cu imaginaţie fără băieri şi cu ropote de lumină uşchite în pleoape, înainte de răsărit.

Nimic nu e sigur, desigur, doar obrăznicia că uneori văd doar ce îmi doresc.

Fără nicio legătură cu miracolele, aş putea să-mi plâng de dor o viaţă, ascultându-l pe Matthew Bellamy:

Muse - Unintended

Joia febrilă

S-a petrecut mai devreme să mă simt posedată de o febră spirituală care nu îndrăzneşte să îmi ia în primire degetele şi să-l sugrume pe primul ieşit în cale. Din cauza convulsiilor încolţite între măsele şi a unor pete dureroase pe ficat, m-a cuprins o ambiguitate care a cochetat cu greaţa, iar picioarele s-au leşinat sub birou. Neştiind dacă să mă îngrop într-un laptop sau să mă exhibiţionez sub roţile maşinilor de pe stradă, am luat de nu ştiu unde hotărârea să mă exorcizez cu suc de grapefruit (stors de pumnul unui iepure din lemn de tei) şi cu fum de tutun necopt. Mi-am încercat podul palmei cu vârful limbii şi aproape am avut o revelaţie. Ziua aceea a venit. În care am rămas cu oboseala, nici măcar cu hepatita, căci pentru cancer, tuberculoză şi astm alergic e lista de aşteptare mult prea stufoasă.

Aprinde steluţa

So avidly, the sun swallows two wings of pepper, my lover will never make it back to my life again. And all the fires of tired streets will soon miss you so but they're never be able to calm such a sadness in your heart, poate doar astăzi să se fi aprins treptele când coboram singură din cer.

And lighting up the drunken stars, nu se face flacără, ci sticlă care se topeşte şi râcâie în dreptul uşii până îi răspund vocalele.

So easily your eyelashes float, your hero won't find out if anything happens to you overseas şi oricum peste mare nu se mai vede decât pânza de ulei pe care mi-ai întins-o pe spate când număram nisipul, la apus.

A different sky is with me now, clouds over the head and the angels follow stranger and unknown. Îngerii nu ştiu nimic despre tine, am promis să le scriu demonilor secretul, pe o carte, sub formă de dedicaţie fără semnătură.

Perfidious separation such a lover was embracing all, turning her hands into two wings of pepper. Not serious it seemed to her and she broke down into fragments of all uncried tears, în vreme ce călcâiele atingeau tavanul şi matt damon îşi sugruma iubitul pe vapor.

And lighting up the drunken stars, nu se face fum, ci şuvoi de transpiraţie care curăţă pielea şi se retrage în buric.

4 august 1948

Pe măsura timpului mi-am croit două şosete în care să-mi ascund sufletul. Într-una mi-am îndesat prietenele şi băuturile reci, cu rom, cu malţ sau cu tequila. Pe cealaltă am folosit-o drept capcană pentru ochii albaştri şi căprui ai oamenilor care au răspuns la toate întrebările. În câţiva ani le-am umplut pe amândouă, iar când s-a ajuns să îmi scăpe lucruri pe drum, le-am cârpit cu aţă fiartă într-un cazan cu puţină dragoste, două vârfuri de curaj şi compasiune cât să-mi cuprindă orgoliul. Şi eram mândră şi limba mi se despicase atât cât să-mi curgă puţin sarcasm pe bărbie atunci când vorbesc, iar miopia aproape mi se dizolvase în dulceaţa de buze.

Şi cum se vedea tinereţea de după ochelari: eu ducând în spate două şosete ca două valize de bumbac udat de ploile din ultimii douăzeci şi doi de ani. Să fi ştiut eu că viaţa nu se cară în spate, ci se târeşte şi singură după miros, aş fi făcut mai rar popasuri. Să notez că viaţa mea nu călătoreşte într-un singur loc. Spre exemplu, ieri, vizita prostituate la Belgrad, azi e la Verona, mâine face cumpărături la Barcelona, se urcă pe vapor şi îşi întinde cearşaful la Ibiza ca să se bronzeze pentru Lisabona; în toamnă ia lecţii de înot la Veneţia, weekendul viitor se rătăceşte la mare şi tot atunci sare cu praşuta, cu toate că nu vede nimic şi presimt că o să aibă dureri oribile de burtă; pe motoare merge seara, la Woody Allen în minte a reuşit să se uite şase ore şi de obsesii nu s-a lăsat nicicând. Este un lucru de care se împiedică: felul în care i se strigă din şosete nume murdare şi utopice ca egoism sau superficialitate. Din faţă se vede mereu zâmbetul, în spate se despoaie plictiseala pe care au şi pus etichetă de fantezie lubrifiată cu alcool.

Azi am întors şosetele pe dos şi tot n-am reuşit să dau de pastila pentru înţelepciune. Am îmbrăcat rochia unei bunici ca să păcălesc măcar nasul cel lung al conştiinţei şi să mă pot culca liniştită sub ochii tuturor. Indignarea se cloceşte ca un cântec vechi de 60 de ani în iTunes:


Frankie Valli - Begging

Indelicios

Filmul săptămânii se turnează pe o scenă fixă de pe Splaiul Dâmboviţei, acolo unde se întâlneşte Camera de Comerţ cu pasajul Mărăşeşti. Noaptea îşi ridică fusta şi cântă în duet cu Bregovic cântecul orgasmic al delfinilor din noaptea albă. O maşină cu geamurile coborâte se adăposteşte de ploaia de stele care îi înfige fulgere pe capota unde eu mă sărut cu două buze.

"Eşti draguţă" îi zice luna unei guri de canal care se cască de uimire şi se lasă inundată de lumină până în pânzele albe ale canalului puturos. Oraşul are insomnie, se întoarce de pe o parte pe alta şi răstoarnă un felinar de pe masa de carton a unui vagabond care se face că a uitat lumea. Mă ridic de pe capotă şi plec la plimbare. Buzele rămân umflate până a doua zi când le promit că o luăm de la capăt. La intersecţie mă opreşte un nas cârn. Îmi cere să-i aprind o lumânare şi mă minte. "Îmi place cum miroşi". Nu mai am foc nici măcar în ventricolul stâng. "Ich liebe keine nase!".

Tot ce mai fac e să o iau la fugă până mă izbesc de părul de pe piept al unui uriaş cu pistrui. "Nu pe aici e drumul. Mereu o iei pe calea greşită. Nu eşti extraterestră!". Nu sunt nici măcar nimfă. Nici măcar violetă. Să bântui prin ochi ştiu, în buric, mă pricep chiar şi în urechi, dar pe splaiul nocturn al filmului săptămânii am impresia că o să mă împiedic şi o să mă prăvălesc de pe peliculă.

"Taieeee!!!", ţipă regizorul la luna care s-a desprins de pe cer de plăcerea canalului care ejaculează pet-uri de cola şi coji de portocală afumată. Doi bunici plantează leandru sub un balcon. Mă uit spre cameră şi vă întreb cu voce răscoaptă: Să ronţăi tulpina? Să o fumez? A otrăvi sau a fi otrăvit? Bunicii scot sărurile cu Uriah Heep şi mă roagă să stau jos. "Eşti bine acum. Nimeni nu te poate atinge". Mai rămâne să se oprească timpul lângă mine şi să îmi cânte cu acordeonul:

Massive Attack-Karmacoma

Limoncello

Pe când mă îmbăiam în bezea topită cu piper m-a strigat mama. Era în faţa mării, pe plaja plină de scoici molatece şi leneşe, îmi striga în şoapte lungi să îi arunc frunze de brusture peste gândurile supărate. Am ajutat-o să se caţere pe balcon şi să privească lăcustele de pe stâlpii de teleferic, chiar să-şi dizolve apăsarea în limonadă cu aspirină. Cum o priveam că se linişteşte, a început să-mi încolţească mintea ca tuturor muritorilor, în rădăcini de măsele sădite în gingii. Nici acadele şi nici măcar seminţe de măr să nu pot mânca. Până să dau drumul la ibuprofen - ketamina mi-a fost confiscată la graniţă - în căuşul durerilor s-a cristalizat compasiunea universului sub unghiile omului care desenează chiar şi când face dragoste. Degetele lui au modelat timpul în ciuda încruntată a plictiselii cum numai vara poate să o coacă între patru pereţi, au strâns în molecule de lumină orbitală sângele albastru din buzele a două regine, l-au opărit în revelator şi i-au făcut probe de expunere în pană. La dimensiuni de suflet sensibil s-a născut Ludovic Moimir Papanicolau, botezată cu răsfăţ şi Limoncello, planeta mea din dulceaţă de gutui, chili şi lămâie coaptă:

Zen Chi

S-a descoperit în cinci zile că Dunărea are ochii verzi la Severin şi în Serbia, mai ales dacă se lasă privită în toată tulburăciunea ei din dreptul unei tabule scrijelite cu îndârjire de romani, bărbaţi determinaţi care se scufundau cu tot cu lănci şi felurite dalte sub Dunăre şi profitau de pauzele de aer ca să se zgâiască la sfârcurile sirenelor dace. Din maşină am căscat gura şi am înghiţit Orşova şi capul lui Decebal până la Cazane. Am primit cheia de la graniţă de la un vameş foarte înalt şi foarte ochios pe care a trebuit să-l sărut pe gene ca să mă pot proiecta la Belgrad. Am trecut graniţa pe vârfuri şi m-am liniştit, fără ţigări, fără bere şi, mai ales, fără teama că I'll lull myself to sleep. Când am închis ochii am simţit că nu sunt prea bătrână pentru perfuzii cu ab4 şi m-am cazat în Fabrica de bere a Reginei Maria, de unde am chemat ploaia ca să îmi onduleze părul şi să pornesc de vineri cu o nouă identitate, femeia din care curge nisip şi fum pe o plajă pângărită din marea cea mai neagră a celor mai negre gânduri înfăşurate vreodată în ţigări.

Ceea ce pornisem să spun vrea să fie că Luisa se ghiceşte ca nume nelegitim al zeiţei răsfăţului şi somnului de după-amiază. Şi mai ales să spun că am aflat cum vreau să miros, otrăvitor, dar dulce, ca polenul de leandru, pur, să-l nască ploaia pe Grenouille ca să îmi prepare parfumul şi infuzia în căuşul palmei omului care zâmbeşte acum în dreapta mea.

mâine

am contractat un mini-concediu.
l-am luat, el al meu, nu îl dau înapoi. îmi împachetez nişte bancnote într-un portofel şi mă duuuuuc că vreau să mă regăsesc cu un flashback absolut seducător în obiectivul de 70-300mm gen canon 400D, în timp ce ne cumpărăm bilete de skateboard spre Madrid. ca să nu mă găsească lumea care vrea de băut că am picat licenţa, plec înainte de răsărit, deghizată în ţigară de foi din care iese fum, că, femeie-inversă cum sunt, foc şi pară o să fie când mă întorc.

wii wiid

În lumea celor care îndrăznesc să cuvânteze, poveştile se scriu neapărat în două priviri şi cu vârful degetelor, apăsat şi definitiv până se încurcă bujorii în iţele flirtului, iar zâmbetele se înroşesc pe la colţuri. Oamenii aceştia au mereu sclipici pe umeri, hârtii a patru scurte, aproape retezate şi soldaţi de plastic chinezesc în sertarele biroului, locuiesc în jilţul lui Moş Crăciun şi, când nu au stare, străbat agenţia în lung şi în lat şi pe scări şi în mansardă ca să se facă luntre-punte pe care eu nu pot să mă întind. Şi sunt oameni visători şi leneşi, le plac poveştile şi detaliile le rămân printre dinţi, crâcnesc când aud tocuri venind dinspre miazăzi şi nu ar mai vrea peşte uriaş la fiecare masă, momit numai de valurile telefonice. Uneori îşi scot cu toţii limbile şi măsoară temperatura aerului condiţionat; mereu trebuie să se dezbrace cineva sau să i se scoale cuiva, rareori rezistă până la final vizitatorii lumii de dedesubt şi atunci o fac cu cămăşile încheiate, bărbieriţi şi cu mâinile la spate.

Atât? Nu, oamenii de care vorbesc gândesc, mâzgâlesc, colorează, desenează cu stilouri cărora le cade cauciucul, răspund mereu la telefon şi strănută imposibil de fiecare dată când sunt chemaţi la tablă. Sau la tabel. Nu asta este important. De pus în ramă să fie tocmai cuprinsul oamenilor cumva şi calzi şi reci şi blonzi şi bruneţi şi cu ochii albaştri. Şi să nu scuip eu în sânul dimineţii în care m-am prins în joaca de-a punem banii în cutie ca să ne luăm Wii sau Wiid?

Lăcusta

Mi-e aşa deplină viaţa încât o lăcustă pe tavă îmi mai lipsea. A avut ea grijă să îmi aducă aminte că dacă sar de pe un perete pe altul şi ţip de fericire nu înseamnă nimic, poate doar când o ascult pe bjork să am vreo scuză că nu mai ştiu de lume şi să mă văd piatră preţioasă scuipată de un peşte de diamant dintr-o oglindă crăpată de ruşinea dungilor de la slip. Lăcusta a plecat numai după ce am lovit-o peste picioare cu prosopul umed cu care am lustruit plaja şi a ţinut morţiş să mă anunţe că războiul nu se sfârşeşte aici - o viaţă avem de ţopăit şi eu şi ea - şi că mai bine mă antrenez la ambiguitate în opt minute cu andy warhol şi montez plăcuţa cu OPEN la poartă:

Rău, deci bine

PE DRUM: M-am mutat pe un corp cu burtă, îmi plăcea cum bate soarele, făceam duş în buric, vorbeam puţin şi făceam multă mişcare, mâncam aluniţe şi pistrui avec creme brulee, până când am devenit prea grea, aproape incomodă. Am căzut de acolo, lovindu-mă în aortă, lăsând în urmă prea puţine amintiri distilate. Ceea ce e rău.


Or


PRIN PĂPUŞOI: eu am dat la un moment dat de un drum foarte drăguţ care pornea din hipotalamus şi se ducea undeva în orizontul inimii mele, care este, cum să spun cât mai politically correct, zglobiu. am plecat cam sfioasă, uitându-mă înapoi la cei care îmi făceau semne cu batiste din cauciuc lubrifiat. cred că îmi spuneau "te aşteptăm aici orice s-ar întâmpla" - ceea ce s-a adeverit câteva luni mai târziu, când m-am retras speriată şi am fugit cu spatele tot drumul înapoi până m-am împiedicat de vârfurile pantofilor lor.

când alerg cu spatele e nespus de trist, memoria se mişcă haotic, vertijurile mă fac să cred că sunt însărcinată, mirosurile şi imaginile se transformă în tricouri pe care mă încăpăţânez să nu le spăl şi în cărţi poştale lipite cu superglue de retina mea mioapă. cred că lacrimile se petrec aşa: amintirile sunt luminoase ca nişte panouri de casino şi încăpăţânate ca o fată de douăzeci de ani care crede că ştie multe lucruri - singure se ung cu lipici pe cristalin. lipiciul e incomod, mai întâi gâdilă, apoi enervează, ca la final să râcâie în spatele ochilor până se sparg digurile pârâiaşelor dulci-sărate din care se adapă imaginile.

începe mica furtună a neputinţei, care ia pe sus umbrele şosetelor şi scamele din buric, amestecă mirosul de paella cu cel de holeră şi dragostea se socoteşte cumva ridicoolă, caietul în care am început să scriu cu cretă colorată se dezintegrează, paginile se tăvălesc prin noroi, literele se sparg, cearşaful pluteşte deasupra capului, mă înfăşoară cu mireasma zilei de ieri şi cu bucăţi uriaşe de planuri seduse şi părăsite. vorbesc urât - pentru că eu nu ştiu să înjur - şi râd. niciodată tristeţea nu a mirosit mai delicat ca acum. reuşesc să adorm abia după ce sting focul pe care l-am aprins când am plecat la drum. e foarte linişte şi parfumul nu-mi ajunge să mă sufoc. Ceea ce e bine.

I know why people go insane

Iulie este o lună urâcioasă, lipicioasă, fărâmicioasă, răutăcioasă. În iulie răguşesc, îmi crapă călcâiele, am alergie la prafuri şi descântece.
Iulie este ironic: se descompun trotuarele şi se toarnă mult ciment.
Iulie nu cumpără cărţi. În iulie nu mai vreau să mă tăvălesc cu Kafka, nici să-l văd pe Tom Waits.
În iulie am descoperit diferenţa dintre rewind şi moving on:

Efuzia

O nouă abordare, foarte proaspătă şi foarte pertinentă, revoluţionară aş putea zice dacă nu ar fi bănuit-o înainte polonezii în infuzii cu fructe, acum o sută de ani omeneşti, a care se leagă cu o nouă abordare (pay attention people!) unui shot de vodcă este că aduce foarte fierbinte şi mai ales când vreau, cu o idilă dulce-acrişoară. Nu e clar, a? O dai pe gât, aprinde focul pe drumul spre stomac, unde îşi dă drumul cu pui de fluturi (da, nu mai inventăm metafore, FLUTURI). Fluturii îşi desfac picioarele şi se caţără pe ficat, pe inimă, înapoi pe faringe, dau petreceri cu buburuze pe limbă, flirtează cu amigdalele, hipnotizează neuronii, pe unii îi momesc cu orgasme-de-mestecat, îi leagă cu lanţuri de cuvinte lipicioase şi îi omoară cu snopuri de lumină care intră în ochi sub formă inimioare excitate. Apoi... mmm... apoi... ei, bine, fluturii îmbătrânesc, devin molii pisăloage care transpiră, le pute gura îngrozitor, le trosnesc picioarele, nu mai sunt în stare decât să sugă din degetul unui neuron, în fine, se prăbuşesc în stomac şi îşi aşteaptă cu gura deschisă moartea care, de obicei, vine sub forma unui alt shot de vodcă.

Femeia-limonadă

Paharele nu fac laringită oricât de multă gheaţă aş îndesa în ele. Paharele nu ţipă dacă "e prea rece". Buza paharelor nu se înroşeşte de la ceaiul de tei cu lămâie. Paharele nu strănută, nu se încreţesc atunci când le spăl, nu au nevoie de uleiuri şi creme cu factor de protecţie - paharele mele nu au cunoscut niciodată vreo ultravioletă. Paharele nu se sparg de ciudă când pun flori în ele sau castane uscate. Paharele stau pe capul oricui, dar mai ales pe cărţi, pe boxe şi lângă piciorul scaunului. Paharele nu vomită, se răstoarnă sau se ciobesc şi atunci înseamnă că sunt foarte nefericite. Eu sunt nefericită când nu-mi dau seama la timp că trebuie să ţin şedinţe mai dese în care să le povestesc paharelor mele, cu vocea răguşită, despre cât de frumos este să fii pahar cu limonadă în loc de femeie cu laringită.

Invertor

De câteva ore am senzaţia că o să-mi fac oracol. Am coborât în librărie să caut caiete pentru oracole, dar gospodina din mine a zis că prepară ea hârtia, şi-a scos şorţuleţul pătat cu cafea şi, imediat după ce şi-a împletit părul într-o coadă până la tălpi, m-a trimis după frunze, tei putred, buline de buburuze şi sfoară obişnuită cu care se leagă cărnurile afumate în poduri. Pentru că voiam să mă întorc la timp ca să-mi visez alesul, făceam jogging pe borduri, privind mostrele de frunze din vitrine – aveam să cumpăr la întoarcere - şi mă păzeam de buburuzele care se lipeau de degete şi nu mai voiau să zboare oricât le-aş fi cântat de ducă. În urma mea venea Moş Crăciun pe un scuter oldies but goldies, mi-a aruncat din mers un sac cu tei putred şi mi-a făcut semn să nu-l mai aştept la iarnă. Sacul era greu, abia puteam să-l car la gât. Am scos din el toate ceasurile care au ticăit luna asta în mine şi un teanc de maculatură legată cu sfoară obişnuită. Pentru că strânsesem deja frunzele, bulinele, teiul şi sfoara, şi nu trecusem la nivelul următor, am extras dintr-o fantezie mai veche un glonte coclit pe care mi l-am înfipt în inimă ca să mă pun la încercare. Şi-atunci am vorbit pentru prima oară în episodul ăsta: „Nu intră!” Inima prinsese o pojghiţă de mândrie care se întărise în ultimele zile mai ceva ca Trenta Pizza, iar glontele, văzusem atunci, era bont. M-am resemnat în poala unui bătrânel care se odihnea pe un curcubeu şi am început să formulez primele întrebări pentru oracol:

1. De unde vine paranoia atunci când vine?
2. Paranoia se tratează cu pilule? Exemplificaţi.
3. Teorii şi personalităţi paranoice (câte două la alegere).
4. Retorica paranoiei.
5. Poţi să-i dai send to morţii măsii? Argumentaţi.

Crâmpei de duminică

Cu două seri înainte de marea adunare a pinguinilor Adelie din ţinutul Leului care păzeşte cele zece pietre preţioase din care se construieşte cuibul cel mai de nedărâmat, am ieşit din cortul pe care îl ridicasem cu o seară înainte pe un mal oarecare şi îngheţat al Antarcticii, îmbrăcată cu opt fuste albe şi un hanorac cu Kinder Delice. Le-am întrebat pe fetele care dormiseră cu mine dacă nu vor o îngheţată, ce aromă, ce culoare şi să se grăbească abitir că pe cer doi sori negri se aleargă cu două găleţi cu gheaţă. Amândouă au vrut bere brewed with passion for quality şi mi-au ţipat să închid uşa la cort că intră soarele şi li se înnegresc gleznele. Aveau de gând să-şi cumpere umbreluţe, dar cum am ajuns prea târziu la aeroport, nu am mai avut bani nici măcar de pungi pentru gheaţă.

Aşa că eu am mâncat toată îngheţata cât am stat de vorbă cu o focă amnezică, nu ştia dacă să înoate sau să zboare, şi m-am întors la cort cu un trailer de ridicat pe youtube şi cu ideea genială de a mă apuca de citit. Manolo Blahnik nu a fost de acord, mi-a pus o piedică scurtă, mi-am ţinut echilibrul fix deasupra capului, dar m-am împiedicat de un cub de gheaţă adus în cioc de un soi de barză cu guler de vulpe, am înghiţit zăpada care îmi ajunsese până la nări şi m-am dat cu capul de ceasul morţii agăţat în spatele cortului: "ok, ok, sex la cinematograf în grup de şase cu tot cu oraş şi cu flori de pânză în piept şi stilleto în călcâie". Manolo părea satisfăcut, Sarah stătea în genunchi în faţa lui şi-i aranja cureaua. Au ieşit fetele din cort şi m-au împins până în faţa uşilor rotitoare care păreau să nu ducă nicăieri, dar mai ales la mall.

Asta e, am zis-o!

Dolce far Niente

Colecţia vară-noapte



Când citesc pentru ca să ştiu când mă întreabă unii oameni pentru ca să-mi dea note peste şase pentru ca să pot pleca la Amsterdam pentru ca să fac master despre cum se comportă alţi oameni peste tot, dar mai ales între ei, se întâmplă că tot universul meu conspiră timid la bunăstarea mea. Să vorbesc puţin despre bunăstare sau bună stare, care între cei patru pereţi ai camerei în care citesc, înseamnă starea perfectă pentru a sta locului fără a mânca de zece ori într-o oră, fără a spăla perdele, a călca batistele vecinei, a număra hulubii de pe antena de satelit, sunt sigură că se înţelege despre ce vorbesc, aşa că voi pune punct.

Cameră cu patru pereţi, un catwalk încropit din două mii de pagini scrise la tipografie, VIP-uri: patru cărţi suple şi un marker fosforescent. Pe canapea, eu deschid cărţile, fruntea mi se lăţeşte brusc, în ochi se aprind două torţe din ceară parfumată, lobul occipital se îmbrânceşte cu lobul temporal, fiecare vrea să fie primul care face dragoste cu frazele interminabile şi clasificările chiar din capitolul întâi. Ceva crapă. Un scâncet şi o pocnitură urcă pe şira spinării, ducând după ei o lingură de măduvă. Îmi dau să gust, pregătesc un brunch sub maiou, s-au gândit că mi-ar prinde bine o pauză. Mi se face sete şi imediat somn. Două scobitori cu Parkinson coboară din dreptul pleoapelor ca să susţină colţurile gurii. Casc. Sfidez toate muştele şi furnicile cu aripi care îşi dau startul chiar acum de pe marginea ferestrei. Închid gura şi ochii şi două pânze de păianjeni s-au ţesut în urechi cât ai zice "publicitate". Douăzeci de neuroni ucişi în weekend cu bere brună dansează contemporan pe sânii unei amintiri de acum o săptămână când nu mă durea nimic. Unghiile dau iama prin păr şi părul se fâstâceşte. Literele aplaudă cu ropote, cu tropote, cu trompete, cu pensete! Cât de frumos! Apare şi lenea în rochie de mireasă, defilează chiar acum în aerul din camera în care eu fac master la Amsterdam despre cum se comportă oamenii de peste tot, dar mai ales între ei, pentru ca să iau note peste şase de la unii oameni care mă întreabă pentru ca să ştie dacă citesc.

Poză cu noi la plajă

Meteahna mea din joia dinainte de vinerea în care nu plec la mare, atunci când e soare chiar şi în trenul cu aer condiţionat care nu ştie să fluiere, este să mănânc căpşuni cu iaurt numa’ bun şi zahăr dintr-un castron ca o pălărie de porţelan creţ, în vreme ce citesc dintr-o carte foarte importantă, o pagină în care este scris „limbă” de douăsprezece ori... aşa... meteahna mea, ziceam, este că mă închipui dormind în nisip, cu nasul mototolit în părul de pe mână al singurului om din lumea asta care poate să alerge din bucătărie până în balcon în jumătate de secundă, meteahnă dealtfel explicată în sesiuni de hipnoză scriitoricească de Marquez, pe care l-am cazat la mine în balcon pentru că fumează foarte mult, mai ales fără filtru, şi de fratele meu în şedinţe scurte de telepatie sangvină, aducându-mi aminte că m-a abandonat temporar într-un dormitor al desfrâului intelectual, căci, vedeţi voi, meteahna asta a mea nu are nici măcar o crustă de fantezie erotică: e doar nisip care curge din urechi, apă de la robinet şi costum de baie sfinţit cu tantum rosa.

Bgdn

Deasupra, acolo, da, da, este o melodie, pe care o s-o asculţi ca să înţelegi cum se mişcă o stea îndrăgostită.

Dedesubt, este un text scris cu unghii de sticlă. Nu vezi nimic, dar dacă pui degetul, poţi să simţi cum se aburesc propoziţiile. Ceeeee? Uite o inimă mioapă s-a trezit de dimineaţă ca să gătească tort de mere de la cofetărie şi să scrie o carte, pe care s-a semnat Max Frisch, în timp ce o gură udă toată s-a prăvălit într-un pahar cu suc de mango şi murmură patru consoane, cât de curând are audiţie pentru un film de lung şi drag metraj. În pat doarme o inimă pistruiată, gura udă toată intră în cameră şi începe să cânte la mulţi ani, da' nu foarte mult că se sting lumânările şi dorinţa o zbugheşte pe sub uşă. Se aburesc geamurile de la caramelul de pe tort, cifra 8 dansează cu cifra 2 şi inimile coboară cu liftul direct la metrou, unde tipul din videoclip cerşeşte hop-hop bănuţi de ciocolată cu marţipan.

Marea roşie şi lămâile hipnotizate

Pentru că la nici 18 kilometri de aici au răbufnit râurile cu şampanie, m-am întins goală în pat cu palmele la ochi, numărând ursuleţi koala. Am levitat câteva secunde deasupra aşternuturilor ude ca să cobor ca o pană pe buricul Jennei Jameson pe un şezlong din vată de zahăr. M-a oprit un turc chel, proprietarul plajei, care vorbea limba rusă şi ţinea o coadă de şopârlă între dinţi. Îmi cerea să nu folosesc mierea pe post de loţiune de plajă şi, mai ales, să nu hipnotizez lămâile care atârnau deasupra capului meu. Din când în când scotea coada de şopârlă dintre buze şi gesticula ca şi când ar fi ţinut între degete o pipă. Cu mine erau Anca, pe care o puteam auzi cum haşurează proiecte imobiliare pe hârtie creponată, şi încă o fată care îmi număra aluniţele şi plângea de câte ori dădea peste o vânătaie.

- Domnule Vladimir, trebuie să ştiţi că lămâile se coc mai repede atunci când sunt hipnotizate. Dacă izbutesc să le coc pe toate până deseară, trebuie să mă scutiţi de chiria şezlongurilor, i-am zis turcului, în vreme ce lingeam mierea de pe un deget.
- 2 euro şi 53 de cenţi, urlă Vladimir şi lămâile începură să vibreze, fiecare pe crenguţa ei.
- 2 lămâi şi 35 de cenţi, domnule Vladimir! Nici un sâmbure în plus!

De unde ştia turcul că găsisem cu o seară în urmă 2 euro şi 53 de cenţi într-o cutie de pantofi? L-am privit cum se depărtează, stâlcindu-şi limba în literele chirilice. Ne aştepta pe toate trei la bar, de îndată ce soarele avea să apună. M-am întors la hipnoza lămâilor, numai că, între timp, crescuseră mai mari decât portocalele roşii. Până să deschid umbrela, le-au pocnit cojile şi s-a pornit o ploaie rozalie, dulce-acrişoară ca un ceai de măceşe, care a săpat un şanţ în nisip până în dreptul mării, înlocuind apa sărată cu sangria.

- Ce-ai făcut, nefret edilen? Nenorocito! Afară de pe plaja mea! La Polul Nord! La Polul Nord cu voi!
- Dar, Vladimir, uite ce culoare! Ca obrajii de fecioară, plaja gurilor fierbinţi şi a mândrelor burice pline cu nisip! Câte minţi năucite, câte orgii subacvatice şi peşti acrişori şi sirene bete, cu cozile crăpate, numai să vezi!
Probabil mă ameţise ploaia lămâilor, nu mă mai recunoşteam vorbind, aşa că am tăcut şi l-am lăsat pe Vladimir să se apropie cu ochii roşii ca marea şi să-mi toarne miere în ureche, în timp ce ţipa ca un lunatec: LA POLUL NORD!!!

De aici tot ce îmi amintesc e că ne-am urcat toate trei într-un ghiveci-lift cu trei-fraţi-pătaţi, ştiam că o să ajungem la ultimul etaj şi că acolo nu sunt nici calorifere, nici aparate de aer condiţionat. Ne-am aprins câte o ţigară şi am început să fumăm ca turcul la bar, ghiveciul s-a umplut de fum ca o saună uscată, ne-am dezbrăcat şi ne-am şters şters broboanele de pe frunte cu petale mov, când am auzit-o pe Anca:

- Eu pot să plec? Am de terminat proiectul pentru mâine!
- Nici eu nu mai stau mult, tre’ să mă trezesc şi să citesc ceva...

Altfel spus

Pe scaun şi casc.
Casc şi-mi cad din gură perle de cultură, dospite sub limbă.
Limbă aromatizată cu gumă de mestecat şi irish cream tea, ca şi cum cumru cartof cu spanac nici nu a existat la micul dejun.
Micul dejun este atunci când caşti gura şi primeşti.
Primeşti doar pe jumătate dacă s-a făcut deja ora nouă.
Nouă ni se părea aseară că the police spionează îndrăgostiţii din borcane cu dulceaţă de tei.
Tei să mănânc până încep să-mi iasă fluturi pe gură.
Iar gură.
Gură să casc şi fum să alung departe de pleoapele care caută orice motiv ca să-mi explice că somn am.
Am impresia ca e luni.

Patul

Patul se sprijină dârz de peretele pe care Ana fratelui meu a lipit pagini din revistele pentru adolescente într-un weekend în care i-am lăsat singuri, cu frigiderul gol, dar cu cearşafuri proaspăt spălate. Privit din uşă, patul arată ca o bucată de săpun de casă, dreptunghiular, mirosind a uleiuri curioase, a răşini şi tulpini culese de pe cine ştie ce câmpuri sălbatice. Bineînţeles că patul nu miroase a ulei, ci a cămăşile tuturor bunicilor care nu au apucat maşinile de spălat automate şi, uneori, a drum de ţară pe care treci în goană cu maşina 4x4. Şi pe calea Mihai Bravu se trece în goana a câte patru roţi care vântură praful, îl ridică în rotocoale uriaşe până la etajul şase şi-l opintesc pe balcon, apoi pe fereastră direct în casă, de unde îşi alege, după criterii prestabilite ce ţin de poziţia soarelui, pătrarul lunii şi curentul de pe hol, un raft de bibliotecă, covoarele, noptiera, biroul sau patul. Ai zice că doi uriaşi cu probleme de sănătate, dar mai ales de bătrâneţe, s-au aşezat în patru labe, unul lângă celălalt, uitându-se fix în perete şi s-au lăsat legaţi între ei cu arcuri şi frânghii din mătase de porumb, ca mai la urmă să fie închişi într-un ţarc de lemn ca într-o ladă cu nisip pentru pisici şi acoperiţi cu o pânză odioasă. Materialul care îmbracă saltele, ca mai toate pânzele paturilor făcute până în ’85, are calitatea inutilă de a păstra intacte imprimeurile cu flori şi crenguţe de cireş ca nişte petale presate în dicţionarele de limba rusă.

Am încercat să-l întorc ca pe ceasul bunicului, dar la fel ca ceasul a ajuns după numai câteva zile la poziţia iniţială, lipit de perete, ruşinat parcă de bătrâneţea sa. Aşa că am făcut ce se fereşte o femeie să facă, mi-am cumpărat frânghii adevărate, lipici şi un cleşte, l-am întors cu fundul în sus, chinuind, de data asta cu fratele meu, arcurile transformate în adevărate arme albe, circulare, spiraloide sau, din contră, în cordoane de metal moale ca o plastilină nedescoperită nici măcar de musulmani. Încăpăţânarea mea n-a ţinut mult, mai ales că fratele meu începuse să dea semne că începe meciul. Aşa că i-am adus saltele cu dungi colorate, o pătură aspră primită de tata de la o unitate militară din Brăila şi cearşafuri lungi care să-i acopere picioarele. Aş putea să vorbesc până mâine despre materiale, culori şi clame de păr ce se pierd sub pătură, dar uite că am ajuns la zece fraze şi încă n-am pomenit de cum se doarme în pat.


Când mă urc în el, arcurile îşi dau drumul! Se lungesc ca nişte râme spânzurate de crengi şi îşi dau drumul cu scârţâituri prelungi, răsfăţate. Unde mai pui că, de câte ori mă întorc de pe o parte pe alta, cearşaful se strânge în mijloc, între cele două saltele cu dungi, trăgând după el cele cinci perne şi o jucărie de pluş care n-a mai coborât din pat de când s-a întors din excursia de la Balchik. Când suntem doi, patul o ia razna, pare că cere ajutor, arcurile scâncesc, iartă-ne, nu mai facem, saltelele leşină şi se preling lângă pat, transpirate, istovite şi au frisoane sub cearşafurile fierbinţi. Uneori ţip şi eu, mai mult ca să le ţin hangul, decât ca să le sperii. Apoi tăcere. Şi adormim.

Într-un pat ca ăsta nu pot decât să visez că alerg pe dealuri după arcuri cu aripi de albină, că înot într-un cazan în care fierb nişte feţe de pernă sau că doctorul nu poate să-mi dea rezultatul analizelor pentru că ia masa pe o colină, cu patru asistente în uniforme cu dungi.

În pace

Mereu este un om cu mine în casă, chiar şi atunci când încui uşa de două ori. Omul drag adoarme lângă mine, pe jumătate gol, pe jumătate ud, sforăie şi se trezeşte din senin ca să-mi spună că a visat broscuţe cu ochi de aur.

Când omul drag pleacă, cearşafurile se schimonosesc printre perne, ceasurile sunt leneşe, nu curge decât apă fierbinte şi aerul clocoteşte, ţigările sunt de două ori mai scurte, iar muzica plângăcioasă.

Atunci intră pe fereastră un om-prieten-de-demult, aduce cu el caietele de fizică şi scuzele penibile de la ora de educaţie plastică din liceu, se uită pierdut prin cameră, l-a năucit sfiala cimentului care curge printre şinele de tramvai ca o pastă de fondant grunjos între două foi de napolitane. Omul-prieten-de-demult se apropie rapid de mine, numai că se împiedică de albumul de fotografii, îi cade casca de motociclist din mână şi rămâne întins pe spate ca o cămaşă aruncată pe margine de canapea. Mă sâsâie de pe podea, ca din penultima bancă, la orele de limba română, „Sssstrivesssste corola de minuni a lumii, Ladysssstarlight!” Nu-l bag în seamă, s-a dus joaca odată cu toca furată din cancelarie. Se aude o bufnitură, apoi un vârcolac care cască şi în trei minute omul-prieten-de-demult dispare între două fotografii de la balul de absolvire din liceu.

Mi-a fost greu să recunosc, nu pot să decupez fantome din fotografii color doar ca să îmi împart noaptea cu un om-prieten-de-demult care a plecat pentru totdeauna fără să-şi ia rămas bun.

Sufrageria de creaţie

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o de tavan săptămâna trecută. Când am văzut-o prima dată m-am gândit că e un balansoar în care o să-mi odihnesc pleoapele şi o să-mi legăn cuvintele, lenevind pe banca de lemn din interior ca pe patul cu saltea de fân pe care nu am dormit niciodată, dar la care am visat în nenumărate veri când mă culca bunica în aşternuturi apretate, cu geamul deschis ca să aud greierii.

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o în tavan săptămâna trecută. Mi-au dat sâmburi de cireşe fierte şi apă caldă, strânsă după ploaia de sâmbătă, de undeva de la poalele curcubeului care săpa la temelia celui mai vizitat spital de boli contagioase. M-a cuprins febra de îndată ce mi-am dat seama că balansoarul e o cuşcă şi că scârţâie îngrozitor, iar din balamalele uriaşe curge sirop de rugină chiar pe vârfurile pantofilor mei. M-am descălţat şi i-am aruncat în Doi Oameni care se uitau în monitoare. Nu s-a clintit nici unul. Nu au scos o vorbă.

Mi-am privit degetele, toate degetele, unghiile, toate unghiile, mi-am pus căştile şi am început să ascult Vacaciones en Chile. Colivia devenea din ce în ce mai strâmtă. Pe la ora patru deja îmi ieşise nasul printre gratii, iar ochelarii se blocaseră între două stinghii, obligându-mă să privesc doar înainte, în monitorul cu professional picture effect. Într-un document word deschis la pagina nouă, diacriticele făceau pillates, după cum le cânta winampul; punctul se iubea cu virgula sub spacebar, iar parantezele se desfăceau în aşa hal încât litera X s-a triplat la fiecare paragraf. În footnote, fără niciun fel de steluţă (se strânseseră bisericuţe în header ca să vadă mai bine ce se întâmplă în pagină), scria: ATEN]IE, IUBIRE! Tastatura era setată pe english united kindom, iar butonul delete îşi dăduse demisia cu câteva ore în urmă, convingându-i pe insert şi pe backspace să se mute cu el într-o multinaţională de dans contemporan şi creativ ca dubluri pentru ligamente de tastatură.

La ora cinci şi douăzeci am apucat gratiile între pumni şi am început să trag de ele ca nebuna, smucindu-le de parcă venise sfârşitul lumii sau măcar săptămâna de reduceri la Mango. Doi Oameni erau la fel de înfipţi în scaunele lor, cu mâinile făcute căuş pentru mouse. M-am dezbrăcat de caracter, l-am izbit de câteva ori de uşa coliviei, l-am muşcat cu poftă până l-am făcut firmituri şi am început să-l mănânc, fără să mă ating de sâmburii de cireşe sau de apa de curcubeu. Până la şase şi jumătate eram iar eu, iar colivia devenise casă din hârtie creponată. M-am aşezat în faţa monitorului, mi-am scos portavocea din sertarul biroului şi am început să strig la literele din pagină, înjurând ca băieţii cu maiouri de pe strada Poteraşi. Undeva, în spatele meu, Gargamel îmbrăcat în costum Prada vomita în poşetă discursul de dimineaţă, avea vertijuri şi vedenii monocrome şi nici măcar nu începuse să regrete că agăţase colivia fix în mijlocul sufrageriei de creaţie.

4:55

M-am trezit cu picioarele în tavan, lângă Ella Fitzgerald îmbrăcată în costum de baie, care a început să-mi cânte până s-a deschis uşa de la balcon şi au luat foc toate ţigările. S-a umplut camera de fum şi scrum. Îmi căutam în zadar jumătatea prin cearşafuri când Lady Ella s-a oprit la So hush little baby, don’t you cry şi mi-a zis: Trebuie să mă ierţi, dragă, Louis Armstrong e plecat la o filmare.

Louis Armstrong & Ella Fitzgerald - Summertime