Când fratele nu face cât două surori

Dacă aş avea două surori le-aş zice Mimi şi Lala. Am sta toate trei într-un apartament cu trei camere de la Piaţa Sudului, am avea tot timpul glastre, vaze, borcănaşe, pahare pline cu m&m, bomboane de mentă, portocale, căpşuni, mere şi afine, am mânca paste cu ton în sufragerie, în vreme ce Laura Andreşan predă pseudo-scheme de sex cu lesbiene la TV, ne-am face liste cu produse Avon pe care nu le-am cumpăra niciodată, am mânca seminţe ÎN PAT!, ne-am demachia şi am vorbi despre vizite la ginecolog, ne-am spăla numai cu gel de duş Miss Milkie, am ieşi pe balcon ca să fumăm ţigări, iar înainte de culcare ne-am aminti de toate telefoanele fără fir, flori-fete-sau-băieţi şi partidele de-a v-aţi ascunselea. Dimineaţa am lua mic-dejun-cafea-amăruie, la un machiaj sincron cu raţe/porci/iepuraşi de pluş în picioare, iar seara am face shopping la Plus.

Dar, cum eu am doar un frate, stau într-un apartament cu două camere de la Piaţa Muncii, îmi ţin zambilele în paharele din care beau apă, nu am nici bomboane, nici caramele aproape niciodată, mănânc la ora nouă seara o felie de pâine prăjită cu ceai verde de mango, nu mă uit la TV, nu-mi comand produse cosmetice - le iau de la farmacie, fac cumpărăturile la Mega Image (bune vafe, apropo), iar cea mai mare distracţie e să mă uit la fratemiu' cum mănâncă sandvişuri uriaşe şi joacă, pardon, Counter. Mă demachiez singură, la oglindă, îmi dau cu părerea despre prietena lui, îi citesc puţin din dicţionarul de portugheză, povestesc despre job şi nu fumăm, că ne-am lăsat amândoi.


later edit: mâzgâlit pentru Mihaela şi Laura că-s lipicioase, dragi şi moldovence şi pentru fratele meu zburlit, aspirant ecologist, pe care îl alint (cu cea mai deschisă inimă) Grigore.

Copacul din autobuz

Azi, într-un autobuz care se grăbea spre Piaţa Romană, a urcat un copac, de mână cu un om care nici nu era serios, nici nu zâmbea. Copacul era înalt, purta o singură ciubotă uriaşă din celofan, legată cu un şiret soios, iar crengile i se pleoştiseră sub plafon. Omul avea părul cărunt şi o haină ca o bucată de vată de zahăr, privea drept în faţă şi, din când în când, îl ciupea de crenguţe pe copacul crispat. Parcă i-ar fi zis: "Stai drept! Nu te încrunta! Mănâncă tot din farfurie!". Oamenii se uitau curioşi şi şuşoteau invidioşi că nu au şi ei copaci care să-i ţină de mână. Deodată am strănutat. Am vrut să scot un şerveţel, dar m-am ruşinat. Copacul se uita frumos la mine.

Vânătăi nobile

Vânătăile sunt, într-un fel, ca stelele căzătoare. Se aprind pe piele ca o pată roşie-movulie şi se sting cu pâlpâiri verzi-gălbui. Eu nu prea ştiu când îmi apar şi, ca să fiu sinceră, când vreau să le revăd, nu le mai găsesc. Uneori le privesc prin cornete de hârtie de dictando, mijesc ochii, mă strâmb şi îmi rotunjesc gura ca uimită şoptind: "Uuuuuite!". Apoi, stau încruntată ca un soldăţel de lemn, repetând în minte paşii pe care i-am făcut de dimineaţă, drumul până la serviciu, gimnastica în balcon, când am urcat în autobuz... Câteodată am impresia că ştiu de unde au apărut, "aseară, după duş, mi-am ciocnit genunchiul de un colţ al maşinii de spălat! ce eroare! ce oroare!". Genunchiul a pocnit ca o castană care se aruncă din copac. Altădată, o gură pofticioasă, care delira cu şoapte lipicioase m-a muşcat de umăr. Eu eram într-un fel de transă dulceagă, delicioasă, nu am dat atenţie nici durerii, nici pielii care se înroşise ca o cireaşă coaptă: "Mi-ai lăsat vânătăi, love...".

Dacă eu aş fi fost micul prinţ de pe asteroidul cu pricina, l-aş fi rugat pe băiat să-mi deseneze o vânătaie ca s-o compar cu stelele care apar şi cad din senin. La un moment dat, aş fi îndrăznit să strecor în discuţie o cugetare de copil naiv căruia îi plac comparaţiile:

Vânătăile nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Numai pentru tine vânătăile vor fi ca pentru nimeni altul.

Cuvântez, bunico

Nu-i spun bunicii "bunico", ci "mamaie", că aşa se grăieşte frumos în Bucovina, singurul loc care îmi pare mai verde decât Amsterdam. Facem diferenţe de conţinut, da? Nu ne jucăm aşa cu vorbele!

De câte ori mă sună, mamaia se interesează "cum e la servici", cu ce mă ocup exact, să-i explic pe îndelete că ea are răbdare să mă asculte, "s-a dus Haralam să mulgă vaca" (Haralam, adică Haralambie, adică bunicul meu, cel mai tare bunic din Suceava şi de la mine din familie, nu discut). "Fată deşteaptă şi cuminte" ce sunt încep să-i zic cum stă treaba, că să vezi, căldărarii care trec vara pe uliţă şi vând ceaune şi ibrice din cupru zic ceva din gură, strigă pe la porţi şi te fac să ieşi din casă ca să le vezi marfa. Apoi, se apucă să îţi spună care ceaun e bun pentru mămăligă, care pentru pui cu usturoi, în care ibric să faci cafea şi care e potrivit pentru ţuică.

- Bun, ce zic ei din gură, mamaie, e cam ce fac eu la serviciu, numa' că eu umblu aşa cu vorba mai tot anul, scriu mult pe hârtie şi la calculator, folosesc alte cuvinte şi vând televiziune digitală şi tabere pentru copii.
- Adică, ţii cuvântari.
- Da, mamaie, cuvântez.

S-a dumirit mamaia şi a trecut senină la un cover după un episod celebru în familie, care începe cu "un băiat bun, frumos şi deştept" şi se termină cu o nuntă.

Bine, eu am exagerat cu povestirea, bunica mea este o doamnă cochetă, iute la vorbă şi mare bucătăreasă mare (cum altfel?!) care tocmai a terminat de renovat casa cu termopane, parchet laminat şi "o sobă cu cuptior" (!) că, nu-i aşa, trebuie să ducem mai departe tradiţiile!

Cum povesteşti despre dragoste

Cu glas scăzut, timid ca şi când ai răguşit sau ţi-e foarte sete, cu ochii licărind şi cu palmele pe genunchi, oftezi: "Uuuh!"
Atât.
Altcumva se cheamă că te lauzi despre dragoste.

Martie

este atunci când băieţii duc în mâini buchete de flori ca pe nişte torţe olimpice, sunt mândri, se grăbesc, dar au grijă să nu verse polen pe trotuare; este atunci când îmi curăţ cizmele şi le las să se odihnească în cutii, le acopăr cu hârtie creponată şi le pun capac peste tălpile obosite; este atunci când îmi cumpăr şosete din lycra şi ies să-mi iau tenişi, dar nu mă întorc decât cu gândul că îmi plac numai tenişii de băieţi care niciodată nu mi se potrivesc; este atunci când AM CHEF să şterg toate ferestrele din casă şi SĂ SPĂL frigiderul; este atunci când mă sună verişorii mei pitici ca să-mi ureze "să fii fericită şi iubită de ziua femeii" şi atunci când beau cafea cu nasul în soare şi-l întreb pe el dacă nu vrea să facem plajă în balcon; este atunci când el vrea să-şi facă griji doar dacă nu mai avem bere cu lămâie.

Din culise

Clientul evreu-stomatolog-afacerist care încerca mai devreme să-mi explice în ebraică sloganul, culorile şi politica noului său cabinet nu înţelegea de ce nu dădeam din cap în semn că pricep şi că ştiu ce să fac mai departe. Apoi, după ce a început să vorbească româneşte nu s-a mai oprit până am ajuns la subiectul Mihaela Rădulescu:

- Mihaela.. Radulescu? Am fost... am stat în acelaşi cămin. Suntem ieşeni amândoi!
- Asta înseamnă că sunteţi moldovean...
- Evreu, moldovean şi doctor stomatolog hahaha!

Şi am învăţat că în ebraică intimi înseamnă chiar intim şi că la logo se zice tot logo. Măi să fie!

Scaunul impertinent

Merge? Merge, cum să nu meargă?!
Coloana sonoră:


Bun. Eu am câteodată chef să fac gălăgie. Uite, de dimineaţă, la birou, am mutat un scaun dintr-o cameră în alta, apoi pe hol, apoi în baie şi în bucătărie. L-am târât după mine de o ureche ca să-l iau la rost:

"Eşti o ruşine pentru celelalte scaune de aici. Plin de pete lipicioase de cola şi de praf, umbli cu spătarul despletit, bucăţi de plastic făcute ferfeniţă!".

A încercat să riposteze, să dea vina pe Blackie, căţeluşa creaţă cu labele noroioase care nu ne-a mai vizitat de vreo două luni!
"Nu-mi spune mie poveşti, Scaune! Te-ai îngrăşat după sărbători, nu te mai încape buretele, stai cu husa ridicată în faţa unor domnişoare care încearcă să croiască tabele şi să domesticească facturi. Sporovăieşti cu faxul, de fapt, bârfeşti, te-am auzit! despre calculatorul virusat şi despre câte şi mai câte. Nici nu vreau să mă gândesc!"

Îl simţeam cum scrâşneşte din şuruburi. Mai că îi venea să îşi ridice toate cele patru picioare, rahitice de altfel, asupra mea. Dar ca femeie tânără, proaspăt venită de la şedinţa de tae-bo ce sunt (de fapt ăsta e tot rostul povestirii) nici măcar nu am clipit. L-am luat de braţ cu forţa, era foarte încăpăţânat, se agăţase de uşa cuptorului cu microunde, a răsturnat cafetiera şi un pahar care a scâncit în toată splendoarea cioburilor, pe gresie. Am deschis uşa de la intrare, l-am târât pe scări până în mansardă şi l-am lăsat acolo, sub fereastră, să facă duşuri scoţiene cu apă de ploaie şi soare de acum şi până la următorul târg de vechituri. Când coboram mi s-a părut că îl aud blestemând: să le cadă picioarele tuturor scaunelor din birou, parcă. Nu contează. Important este că azi am chef să fac zarvă. Monitorul meu se cam ţine de poante...

Nu e anemie

M-am aşezat în pat cu mâinile în poală, nu ating nimic, mă port de parcă am cerneală pe degete şi unghiile ca nişte peniţe care se pricep să scrie chiar şi la un laptop cu taste mici. Am în cap idei stinghere, nu se cunosc unele cu altele, sunt sfioase şi tăcute, nu se cuvine să vorbească în gura mare, mai ales când se coc clătitele într-o cratiţă adâncă şi se râde în hohote cu limbile roşii de la acadele în formă de ursuleţi. Când pun degetele pe taste toate ideile decoltate se zvârcolesc ca viermii într-un ghiveci, unii care se străduiesc să crească grăsuţi doar cu rădăcinile putrede ale florilor care au murit într-un weekend trecut. Am primit un ghiveci cu garofiţe care îmi aduce aminte de mine când mă ofileam de dor şi nu mă săturam doar cu apă. Ar vrea să îmi spună că a venit primăvara, dar până să prindă curaj s-au topit de ruşine petalele şi tulpiniţele anemice.

Fac dragoste cu viaţa mea de vreo două luni. Îmi arde de metafore chiar şi atunci când vorbesc despre sex oral. Răspund la nume lipicioase, cuibăricioase cum ar fi zis cineva nu demult, şi scriu monoloage în minte, ascunzându-mă şi nu prea după halbe goale, după farfurii întinse, mânjite cu sosuri, după şerveţele umede care ştiu cum să şteargă scrumul şi după scrumiere-arici (un soi de castroane bondoace în care sar în cap chiştoacele vlăguite). Fac dragoste cu buzele paharelor de peste tot şi cu ţigările pe care am promis că nu le mai fumez. Mă iubesc cu poveştile contagioase, cu mâinile care se caută pe sub masă şi cu sms-urile care mă anunţă că am mai împlinit un an de vorbit la telefon. Inhalez zambile din celofan şi mă hlizesc în taxiuri fără să mă intereseze dacă sunt singura care se distrează. Mă încrunt la el când îmi zice că nu mai am voie sirop de fragi. "Ia să vedem ce mai arde la Pro TV!". E duminică. Noi nu ştim nici măcar să ne certăm pe telecomandă.

Se pare că Seinfeld e mai interesant decât Kobo Abe, în noapte.
Mai sunt ţigări cât pentru patru cafele şi o bere brună.
În cealaltă cameră sforăie pupicii ascunşi de gura lumii.
Singurele lucruri care îmi lipsesc lunile astea sunt fierul şi acidul folic.